M-a uimit sfarsitul acestui „sfant al filosofiei”!
Giordano Bruno s-a nascut in anul 1548, intr-un orasel, Nola, din Italia. La 15 ani, intra in Ordinul Dominicanilor, schimbandu-si numele Filippo in Giordano. Adancindu-se in filosofia antica, medievala si in stiinta din vremea sa (indeosebi a lui Copernic, 1473-1543), se simtea tot mai strain de doctrina bisericii catolice – si a fost acuzat de Provincialul Ordinului Dominican de erezie. Leapada haina calugareasca si este nevoit multi ani sa pribegeasca din oras in oras, apoi din tara in tara: de la Roma la Genova, apoi in Franta, in Anglia, iarasi in Franta, in Germania – predand filosofia in orase universitare din aceste tari. Primeste invitatia unui nobil venetian, Mocenigo, de a veni in Venetia, asiguradu-l ca va fi in siguranta. Insa nobilul venetian a fost un ticalos: l-a denuntat Inchizitiei si Bruno a fost arestat in 1592; va sta in temnitele Inchizitiei sapte ani, supus la aspre incercari pentru a se lepada de ideile luminoase ale filosofiei sale. Bruno nu-L nega pe Dumnezeu, ci Il „explica” filosofic, stiintific, ca sa ma exprim metaforic, avand o conceptie panteista, adica Il identifica pe Dumnezeu cu natura. (Intr-un „Gand” viitor voi scrie despre Intelectul universal, dupa lucrarea sa „Despre cauza, principiu si unitate”.)
Insisi judecatorii sai se temeau atat de mult de propria sentinta, condamandu-l la ardere pe rug, incat Bruno le spune: Voi pronuntati verdictul cu mai mare frica decat il primesc eu. L-au ars pe rug in ziua de 17 februarie 1600, pe Campofiore, din Roma, si, de-atata frica de el, nu i-au aruncat cenusa pe pamant sau in vreun fluviu, ci i-au imprastiat-o in vant! (Dupa Antologia filosofica, Ed. Scoalelor, Bucuresti, 1943.)
Si ma gandeam: iata ca are si Inchizitia „meritul” ei: a facut din Giordano Bruno un martir, un sfant al filosofiei – dar nu cu moaste in racla, ci cu cenusa in cer! O, Dumnezeule, nu numai paganii romani au facut martiri, ci si slujitorii Tai! Ce trist, ce trist!
