Spe salvi, Mantuire prin speranta, cea mai recenta enciclica a Suveranului Pontif. Credinta si ratiunea, cele doua aripi ale progresului spiritual.
In momentul in care a fost ales episcop al Romei, s-a crezut despre Benedict al XVI-lea, actualul succesor al Papei Ioan Paul al II-lea, ca va fi un "Papa de tranzitie". Varsta inaintata (78 de ani la momentul alegerii), destinul unui pontificat in umbra personalitatii lui Ioan Paul al II-lea, precum si imperativul Conciliului Vatican II sunt elemente care au justificat intr-un anume fel eticheta de "Papa de tranzitie".
Cu toate acestea, continutul celei de-a doua scrisori encliclice a pontificatului sau publicata in ziua Sf. Andrei, vine sa arate ca asezarea lui Benedict al XVI-lea sub semnul caracterului tranzitoriu este injusta si, in orice caz, neconforma cu realitatea. Iata si de ce: ideea unui pontificat de tranzitie sugereaza insusirea mesajului formulat de Conciliul Vatican II care a definit in foarte mare masura activitatea celor trei pontifi care i-au urmat: Paul al VI-lea, Ioan Paul I si Ioan Paul al II-lea. Cu toate ca Benedict al XVI-lea este ultimul suveran al Vaticanului care a participat direct si activ la conciliu (chiar daca nu din pozitia de ierarh, ci din aceea de teolog), enciclica, asa cum a fost remarcat de multi comentatori, reprezinta un document care nu face nici o referinta la documentele conciliului. Ba mai mult, este privita ca un anti-Gaudium et Spes (Constitutia Pastorala a Bisericii in lumea moderna, promulgata in 1965 cu o foarte larga majoritate si privita ca documentul cel mai important al Conciliului Vatican II care a reunit peste 2.000 de episcopi ai Bisericii Catolice). In al doilea rand, Benedict al XVI-lea este pontiful unei lumi ale carei viziune si asteptari sunt sensibil diferite de cele ale predecesorului sau. Ioan Paul al II-lea a reprezentat simbolul luptei impotriva formei institutionale a comunismului si a anilor de dupa caderea sa. Pastoratia lui Ioan Paul al II-lea a hranit speranta celor care intr-o forma sau alta au ales opozitia fata de sistem. In schimb, contextul pontificatului lui Benedict al XVI-lea ar putea fi caracterizat de existenta mentalitatii reziduale a comunismului care nu poate fi inteleasa decat in stransa legatura cu acea "filosofie" care a cauzat institutionalizarea comunismului. Altfel spus, comunismul a cazut insa cauza si finalitatea sa au ramas sub forma unei viziuni delimitata de concepte: materialism, ateism si corolarul sau – relativismul absolut, convingerea in ratiune si in faptul prin aceasta se poate crea o lume ideala. Exact aceste concepte sunt abordate in cea mai recenta enciclica a lui Benedict al XVI-lea.
"Spe salvi" este o enciclica neobisnuita nu doar pentru ca nu face nici o trimitere la Vatican II, ci si pentru ca poate fi citita atat teologic cat si politic. Referintele nu trimit doar la Biblie sau parinti ai crestinismului, ci si la Dostoievski, Bacon, Marx, Adorno si scoala de la Frankfurt, Kant. Spre deosebire de scrierile predecesorului sau, cele semnate de Benedict al XVI-lea par mult mai directe in numirea raului. Din acest punct de vedere, "Spe salvi" nu este o enciclica incorect politic, ci mai curand impotriva ideii de limbaj corect politic. Cele doua tipuri de lectura se interconditioneaza in sensul in care Sfantul Parinte foloseste concepte teologice (in primul rand cele ale adevarului si credintei) pentru a explica concepte politice (libertate si ratiune).
Ceea ce ar putea fi privit ca nucleu dur al enciclicei este invitatia la reflectie si auto-reflectie, atat a modernitatii, cat si a crestinismului in sine. Reflectia modernitatii inseamna reconsiderarea a doua ispite care au sedus umanitatea din secolul XVII (in discursul cartezian al lui Descartes sau Pascal), pana in secolul XIX si XX sub forma marxismului: salvarea umanitatii, adica crearea unei lumi perfecte, prin progresul stiintific si revolutia politica. Reflectia crestinismului inseamna reconsiderarea tentatiei de a privi mantuirea intr-un mod individualist si reintoarcerea la mesajul crestinismului originar. Altfel spus, enciclica sugereaza o perspectiva teologica a vietii comunitare in acord cu mesajul biblic ca Dumnezeu pe care nu-l vedem nu poate fi iubit daca pe aproapele pe care-l vedem nu-l iubim.
Enciclica "Spe salvi" poate fi privita drept un document prin care se denunta comunismul. Interpretarea este corecta, insa argumentul teologic in condamnarea comunismului a fost deja formulat in mod explicit in urma cu exact sapte decenii de Papa Pius al XI-lea prin enciclica "Divini Redemptoris" (se spune ca dupa ce Stalin a aflat de existenta ei, a intrebat "Dar cate divizii are Papa?", formula care exprima nu doar evidenta ignorantei desavarsite, dar si al pericolului potential pe care Biserica Catolica l-a avut fata de comunism). Asa cum a fost deja afirmat, "Spe salvi" merge la radacina raului pe care-l numeste si, foarte interesant!, il justifica. Potrivit lui Benedict al XVI-lea, materialismul-stiintific al lui Karl Marx a reprezentat o forma de moralitate si cod de actiune intr-o lume obsedata de prezenta injustitiei si a convingerii ca un Dumnezeu bun nu ar lasa sa se intample toate acele lucruri. Astfel, "Manifestul Partidului Comunist" al lui Karl Marx de la a carui publicare se vor implini in curand 160 de ani a fost justificat in masura in care a conferit voce protestului impotriva consecintelor nefaste ale revolutiei industriale din Marea Britanie si alte tari industrializate (Belgia, Germania) care au insemnat conditii inumane de munca, promiscuitate, violenta, insa nejustificat pentru ca tipul de actiune propus este in dezacord cu ceea ce crestinismul priveste ca fiind natura fundamentala a omului: sufletul. Karl Marx, fidel teoriei materialiste, a privit omul doar din punct de vedere material, ca pe un obiect modelabil asemenea unei bucati de lut. De aici a rezultat simplitatea colosala a viziunii marxist-leniniste in raport cu omul si suferinta imensa pe care a creat-o, in forma Gulagului sau altcumva, exprimand de la inceput si pana la sfarsit convingerea ca omul nou este realizabil.
Ceea ce Marx a uitat atunci cand a formulat manifestul, potrivit lui Benedict al XVI-lea, a fost libertatea omului. Foarte interesant, asadar, este modul in care suveranul pontif creeaza o punte intre suflet si libertate, cel dintai concept fiind conditia celui din urma: "Marx a uitat ca omul ramane om. El a uitat omul si libertatea sa. A uitat ca libertatea ramane intotdeauna libertate, chiar si atunci cand este vorba de rau. A crezut ca o data cu economia, totul va fi rezolvat. Eroarea sa fundamentala este materialismul: intr-adevar, omul nu este doar rezultatul conditiilor economice si nu este posibil de a-l vindeca doar din exterior, creand conditii economice favorabile". Din ce motiv perspectiva strict materiala a omului s-a dovedit a fi gresita a fost aratat mai sus. In fragmentul citat mai poate fi intalnita o idee care este dezvoltata pe larg in intreaga enciclica: acceptand libertatea omului, acceptam nu doar ca poate alege intre bine si rau, intre a-i fi bine si a-i fi rau (mesajul fundamental al Genezei), ci si faptul ca lumea perfecta nu poate exista. Din formularea acestui tip de libertate pot fi extrase doua tipuri de interpretare. In primul rand, promisiunea ca doar ratiunea prin intermediul stiintei sau al artei de a guverna politic poate crea o lume ideala este falsa. Societatea perfecta nu poate exista in aceasta lume. Aici este momentul in care autorul enciclicei articuleaza doua dintre temele favorite ale gandirii sale filosofico-teologice (un amanunt poate nu lipsit de relevanta, cardinalul Ratzinger a fost din 1981 si pana la alegerea sa ca suveran al Vaticanului sub numele de Benedict al XVI-lea prefect al Congregatiei pentru Doctrina si Credinta): ratiunea si credinta. Omul nu are nevoie doar de ratiune, ci si de credinta in Dumnezeu. Altminteri, unul din punctele centrale ale enciclicei este afirmarea legaturii reciproce dintre ratiune si credinta: credinta fara ratiune conduce catre extremism, iar ratiunea fara credinta se termina in disperare. Ratiunea devine limitata, lasand loc credintei in Dumnezeu, atata timp cat devine evident ca societatea perfecta nu poate exista. Din nou, aceasta viziune este o invitatie la reflectie asupra ideologiei comuniste si a raportului cu crestinismul. S-a spus, de pilda, ca ideologia comunista este o religie civica sau "religie laica" (Raymond Aron). Cu toate acestea, Alain Besancon propune un alt model de interpretare: ideologia comunista (in multiplele sale variante: marxist-leninista, maoista etc) nu poate fi privita ca o "religie laica". Diferenta dintre religie (crestinism, in particular) si comunism sta exat in "structura actului de credinta": in vreme ce prima se bazeaza pe ceea ce Besancon (in Originile intelectuale ale leninismului, p. 15) numeste "non-stiut constient" (credinta ca stiu ca nu stiu; sfintii, de pilda, "au stiut ca ei cred"), cel de-al doilea se bazeaza pe non-stiutul inconstient (credinta ca stiu; Lenin, prin materialismul stiintific, doar "a crezut ca stie"). Altfel spus, in religie limitele ratiunii se constientizeaza, in vreme ce pentru totalitarism ratiunea se prezinta fara limite si suficienta siesi. De aici, concluzia logica pe care Benedict al XVI-lea o desprinde: ateismul a fost sursa "celor mai mari forme de cruzime si incalcare a justitiei" pe care intreg secolul XX le-a infruntat.
Acceptand ca societatea perfecta nu poate fi instaurata, inseamna ca nu mai ramane nimic de facut? Desigur, aceasta nu este o intrebare pe care Benedict XVI-lea o adreseaza cu toate ca enciclica pare mai degraba un document retoric (abunda in intrebari care ghideaza raspunsul). La fel ca multe altele, intrebarea citata se naste firesc din lectura textului. Lumea aceasta este o lupta cu imperfectiunea fara certitudinea ca ea va fi definitiv rezolvata aici. Lumea prezenta, potrivit invataturii cuprinsa in enciclica, este modelata de credinta si speranta in recompensa din lumea de dincolo in baza mesajului fundamental al crestinismului: iubirea. Din aceasta perspectiva, suferinta insasi este o forma de iubire. Pentru a-si intari argumentul, Benedict al XVI-lea ii aseaza in oglinda pe Spartacus (gladiatorul roman care s-a revoltat intr-un mod politic impotriva Imperiului Roman, intr-una dintre cele mai reprezentative lupte ale sclavilor) si pe Josephine Bakhita (o femeie care a trait in secolul XIX, un martir crestin al epocii moderne, beatificata de Ioan Paul al II-lea). Acestea sunt figuri istorice pe care le uneste lupta pentru libertate, insa le desparte modul in care a fost realizata: primul personaj a provocat mult sange si suferinta colaterala, obtinand doar o libertate temporara, in timp ce al doilea a luptat prin iubire castigandu-si libertatea eterna. A iubi se transforma in a crede si in a vedea in celalalt nu doar o bucata materiala, ci o persoana de care ai nevoie nu doar pentru a trai, ci si pentru a te mantui. Preluand conceptul iubirii care a fost elaborat in prima enciclica ("Deus Caritas Est", publicata in decembrie 2005), Benedict al XVI-lea denunta inca o data marxismul care s-a construit plecand de la premisa violentei si a opresiunii ca "motor al istoriei". In secolul XIX marxismul se discuta in termeni de clasa: capitalistii care exploateaza proletariatul. O data ce comunismul a devenit falimentar, din 1968 s-a resimtit nevoia unei reinterpretari a sursei. De atunci si pana astazi neomarxismul pastreaza aceeasi idee de opresiune, dominatie de data aceasta nu in termeni de clasa, ci de gen (feminismul), rasa sau cultura ("imperialismul" Europei asupra altor culturi).
Plecand de la diferenta dintre cele doua personaje evocate, se ajunge la cea de-a doua interpretare a conceptului de libertate, asa cum este privit in enciclica. Potrivit papei, individul contemporan se afla in situatia unei alegeri: a trai viata eterna (adica a trai in afara timpurilor verbale) sau a trai intotdeauna (a trai doar in timpul prezent). Aceasta situatie naste o dificultate pentru ca "multi oameni resping credinta deoarece nu gasesc atractiva perspectiva vietii eterne. Ceea ce doresc nu este viata eterna, ci aceasta viata pentru care credinta in eternitate pare un obstacol. A continua sa traiesti fara sfarsit pare mai degraba o nenorocire decat un dar". Acceptarea mesajului crestin potrivit caruia viata eterna este un dar inlatura comoditatea. Modificarea timpului prezent in functie de perspectiva vietii eterne in baza mesajului crestin, potrivit papei, nu este doar informativ, ci si performativ (adica o "comunicare de fapte care produce fapte si schimba viata"), lucru care nu indeamna deloc la comoditate. Din nou, in lumina unor autori, trebuie sa citim in aceasta afirmatie un atac discret la cartezianismul secolului al XVII-lea, una din radacinile materialismului si ale marxismului de mai tarziu. Robert Aron (in Le socialisme francais, victime du marxisme), evoca doua defecte ale gandirii lui Descartes: defectul metafizic ("regulile mecanicii sunt aceleasi cu cele ale naturii", altfel spus omul reprezinta realitatea si ca tot ceea ce se afla in afara ratiunii nu exista) si cel moral potrivit caruia a dezvoltat gustul facilitatii, al usurintei (crearea metodei prin care se inlatura dificultatea si straduinta, altfel spus stiinta care sa faca viata omului din ce in ce mai usoara). Este limpede ca evocarea Josephinei Bakhita vine tocmai sa spulbere acest mit. Suferinta poate fi privita din unghiul luptei cu usurinta. Pentru a-si intari argumentul, Benedict al XVI-lea prefera sa faca distinctie intre stiinta unde totul se produce prin acumulare (informatia obtinuta in trecut devine utila pentru descoperirea ulterior a alteia) si ceea ce se afla in afara stiintei (in special etica) care sub guvernarea libertatii face ca orice moment sa fie un posibil inceput: "in mijlocul cunoasterii din ce in ce mai profunde a structurilor si in lumina din ce in ce mai pronuntata a inventiilor, constatam in mod evident un progres continuu in controlul si intelegerea naturii. In ceea ce priveste constiinta etica si decizia morala, nu se poate vorbi de posibilitatea acumularii pentru simplul fapt ca libertatea omului este intotdeauna ceva nou si ca atare el trebuie intotdeauna sa ia noi decizii". Acest lucru inseamna ca "deciziile noastre nu pot fi niciodata luate inainte de catre altii". Pe langa faptul ca intelegandu-se astfel libertatea omului i se da posibilitatea de a se separa de mostenirea unui trecut cu multe umbre, acest tip de libertate pe care Benedict al XVI-lea il intelege ofera solutia celor care nu au speranta: "A-l cunoaste pe Dumnezeu, adevaratul Dumnezeu, inseamna a primi speranta. Noi care intotdeauna am trait cu conceptul crestin al lui Dumnezeu si am crescut impreuna cu el, aproape ca am uitat sa constientizam ca posedam speranta care rezulta dintr-o reala intalnire cu Dumnezeu". Altfel spus, obisnuindu-ne cu speranta, am uitat ca ea exista in noi. Libertatea ca nou inceput devine, asadar, o forma de a reprima aceasta obisnuinta care se termina in ignoranta.
Reasezarea realitatii sociale pe noi temelii, dupa experienta traumatizanta a secolului al XX-lea nu se face doar prin demonstrarea insuficientei perspectivei materialiste asupra vietii, ci si prin lupta cu relativismul absolut potrivit caruia ceea ce vedem, gandim si intelegem depinde de multiple variabile. In acest sens, insasi ideea de Dumnezeu este privita ca o creatie teoretica a lumii occidentale. Benedict al XVI-lea este ferm si afirma ca Dumnezeu este unul singur. Critici ai enciclicei au privit-o drept expresie a arogantei papale prin faptul ca evita folosirea formei plurale a cuvantului religie (religii), destul de des folosita in enciclicele de pana la el. Ba mai mult, exista un fragment care poate suscita o dezbatere separata: "Speranta este un cuvant cheie in credinta biblica" si ca "este o caracteristica specifica a crestinilor faptul ca au viitor" prin faptul ca au speranta. Altfel, se poate intelege ca in afara invataturii crestine nu exista speranta. Desigur, nu face obiectul acestui comentariu discutia asupra conservatorismului papal care, din nou, impune o nota distincta fata de predecesorii sai. Acest lucru a ocupat deja un amplu spatiu in publicatiile europene ("La Reppublica" sau "The Independent"). Ceea ce merita punctat este tonul antirelativist al enciclicei care suplimenteaza consistenta unui pontificat asezat in fata provocarilor intelectuale ale lumii contemporane. Una din aceste provocari consta in raportul dintre consistenta unui concept si circumstantele care se schimba. Conceptul de "democratie" apare drept cel mai clar exemplu al modului in care acelasi concept s-a incarcat cu intelesuri diferite, intotdeauna in functie de contextul istoric. Asa s-a ajuns ca acest concept care in antichitatea greceasca timpurie denumea cea mai rea forma de guvernare sa ajunga in zilele noastre drept cea mai buna. Acest lucru i-a facut pe multi autori sa considere democratia drept un mit (Lucian Boia). Ca religie revelata, nu aceasta este aspiratia crestinismului. In acest fel trebuie inteles tonul anti-relativist si invitatia permanenta de reintoarcere la izvorul crestinatatii nu doar al enciclicei, ci si al activitatii pastorale a Papei Benedict al XVI-lea in ansamblul sau.
Fara a fi epuizat tot ceea ce s-ar fi putut spune despre cel mai recent document al Papei Benedict al XVI-lea care, totodata, reprezinta cel mai autoritar cuvant al sau, "Spe salvi" este o invitatie la a iesi din starea de provizorat. "Manifestul Partidului Comunist" care sintetizeaza cel mai bine spiritul marxismului, adica ceea ce s-a dorit a fi un document specific unei epoci istorice, emanat din conditiile de atunci, a capatat nuantele unei permanente pe intreg parcursul secolului al XIX-lea si urmator. "Spe salvi" este nu doar o reflectie la aproape 160 de ani de la publicarea documentului, ci si o instiintare ca omul este liber si ca poate sa-si construiasca un destin in afara celui prescris cu viclenie de Marx, Engels si toti care i-au urmat in acelasi spirit. Construirea destinului se poate face prin reintoarcerea la izvorul crestinatatii, prin imbinarea ratiunii cu credinta si pastrarea libertatii si demnitatii intrinseci omului, ca creatie a lui Dumnezeu. Dupa "Deus Caritas Est" si "Spe salvi", asteptam ce-a de-a treia enciclica care va incheia explicarea celor trei virtuti cardinale (iubirea, speranta si credinta), in acord cu spiritul contemporaneitatii.
Bibliografie
1. Encyclical Letter "Spe Salvi" of the Supreme Pontiff Benedict XVI (disponibila pe site-ul Vaticanului la www.vatican.va)
2. Aron, Robert – "Le socialisme franIais victime du marxisme", Imprimerie Petits-Fils de Léonard Danel, Paris, 1970.
3. Besancon, Alain – "Originile intelectuale ale leninismului" (trad. L.Vacar), Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007.
