In aceste zile la Bucuresti se desfasoara a nu stiu cata editie din BOOKAREST, actual BOOKFEST. E un bun prilej ca sa meditam asupra unor realitati. In numarul trecut din aldine am prezentat o carte a lui Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, din care acum decupam urmatorul fragment: „De-a lungul istoriei moderne a Europei, dreptul de a acorda licente de publicare a fost delegat de papalitate si de monarhi mai multor institutii: universitati, arhiepiscopii, Inchizitie, parlamente, cancelarii regale etc. Inca din 1275 o ordonanta a lui Filip cel Indraznet insarcineaza universitatea din Paris sa controleze doctrinar manuscrisele colportate de librari, pentru a impiedica difuzarea cartilor eretice. In 1479 Papa Sixt al IV-lea acorda Universitatii din Koln un privilegiu care o autoriza sa supravegheze si sa ia masuri impotriva cititorilor de carti periculoase… In 1487 Papa Inocentiu al VIII-lea promulga prima bula papala care vizeaza cenzura cartilor, cerandu-le tuturor editorilor sa supuna toate cartile, inainte de a le publica, controlului autoritatilor religioase. In 1501 Papa Alexandru al V-lea da o bula asemanatoare, dar limitata la Renania, prin care le incredinteaza prelatilor sarcina de a da o autorizare prealabila tiparirii oricarei carti. Prin bula Inter Solicitudines emisa la Conciliul din Latran in 1515 Papa Leon al X-lea extinde aceasta masura de control prealabil al publicatiilor la intreaga Europa catolica. In sfarsit, la incheierea sa in 1563 Conciliul din Trento, marele arhitect al Contrareformei, confirma atributia de cenzori a episcopilor… Institutiile laice au continuat eforturile papalitatii. Regele Ferdinand si Isabela ai Spaniei emit in 1502 o circulara prin care impun editorilor librari obligatia de a obtine o licenta pentru imprimarea de carti autohtone si chiar pentru importul de carti straine… In Franta, nelinistiti de succesul Reformei, teologii de la Universitatea din Paris au indemnat parlamentul ca in acord cu Determinatio doctrinara emisa impotriva lui Luther sa ia masuri fata de librarii care difuzeaza carti heterodoxe” (p. 194 ).
Aceste exemplificari ar putea continua. Intr-adevar, forta cenzurii dintotdeauna nu poate fi subestimata. Prin ciocnirea dintre Reforma si Vatican, apoi dintre Reforma si Contrareforma, dupa ce iezuitii au intrat pe scena istoriei, ideea de a vedea intr-o carte un pericol era ca de la sine inteleasa. La urma-urmei, de la incendierea Bibliotecii din Alexandria pana la cartea lui Bradbury si filmul lui Truffaut, furia impotriva cartilor nu cunoaste margini. Vedem ca nu doar Islamul a fost fioros, dar si catolicii nu s-au intrecut cu gluma. In secolul al XVI-lea existau liste intregi de carti trecute la index care mai apoi erau azvarlite pe foc. Evident, asemenea epoci s-au incheiat. La targurile de carte si nu atat la cele romanesti, care prin forta lucrurilor sunt modeste, cat la cele din Occident, Frankfurt bunaoara, abundenta este coplesitoare si pur si simplu nu mai ai glas. In fata unui asemenea potop de publicatii, intelegi ca omul ca fiinta cititoare este ridiculizat. Astfel, se furiseaza in minte un gand pervers determinat de Ð cum s-o numesc Ð o nostalgie a cenzurii… Daca ar fi carti mai putine si, de asemenea, daca ar fi citite, poate senzatia de haos nu ne-ar mai secatui intr-un asemenea hal. Daca… Dar cine sa faca selectia? Criteriul axiologic e cel mai firav, cel comercial are intaietate, din mixajul acestora iese un hibrid indescriptibil. Atunci? O singura concluzie: cartea din obiect spurcat sau sacru a ajuns obiect de prisos. Este pretul platit pentru actuala ei dictatura.
