p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; text-align: justify; line-height: 10.0px; font: 10.0px Helvetica}p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; text-align: justify; text-indent: 5.7px; line-height: 10.0px; font: 10.0px Helvetica}p.p3 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; text-align: justify; text-indent: 5.7px; line-height: 10.0px; font: 10.0px Helvetica; min-height: 12.0px}p.p4 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; line-height: 10.0px; font: 10.0px Helvetica; color: #b72ec8}span.s1 {font-kerning: none}
O figură paradoxală a istoriei este cea a lui Winston Churchill. Pentru britanicii de rând, el este un adevărat erou, salvatorul Regatului Unit din Cel de-al Doilea Război Mondial. Mulți îl consideră adevăratul lider al lumii libere din acei ani și sunt de părere că, fără lupta lui Winston Churchill, lumea s-ar fi scufundat în bezna tiraniei naziste.
Istoricii britanici privesc figura lui Winston Churchill într-un mod mai nuanțat. Ei nu uită să amintească dezastrul militar de la Gallipoli din Primul Război Mondial, când mii de britanici, de australieni și de neozeelandezi au pierit din cauza unei decizii capricioase a politicianului britanic care era, pe atunci, Prim Lord al Amiralității.
Alții îl acuză, împreună cu întreaga elită politică britanică a acelor vremuri, că a implicat Regatul Unit, fără să fi fost pregătit, într-un război mondial care i-a secătuit resursele, a făcut ca Marea Britanie să își piardă imperiul colonial și a transformat-o dintr-o superputere care domina mările din întreaga lume într-o putere de mâna a doua.
Consecințe tragice
În fine, există și voci lucide care arată că una dintre marile vini ale lui Winston Churchill în fața Istoriei este faptul că a acceptat înțelegerea cu dictatorul sovietic Iosif Visarionovici Stalin care a abandonat jumătate de continent în brațele bolșevicilor.
O consecință a acestei înțelegeri a fost în mod direct tragedia României, lăsată de Winston Churchill pradă rușilor, pentru a salva Grecia. Și aceasta deși Regele Mihai I a scos România din războiul contra Națiunilor Unite și a scurtat durata conflagrației mondiale cu șase luni, cu speranța că aliații occidentali își vor respecta promisiunile asumate în Charta Atlanticului și vor lăsa națiunile Europei să își decidă libere viitorul.
Nu s-a întâmplat acest lucru, iar Churchill a aruncat cu cinism zeci de milioane de oameni în sclavia comunistă, la fel de întunecată ca dictatura nazistă împotriva căreia luptase prim-ministrul britanic. Nu doar românii, maghiarii sau bulgarii, care luptaseră împotriva comunismului, au fost abandonați capriciilor lui Stalin, ci și polonezii, cehii sau slovacii, pentru libertatea cărora, teoretic, intrase în război Marea Britanie.
Cinismul lui Churchill
Istoricul și scriitorul Ian Buruma, de origine mixtă, anglo-olandeză, relatează în cartea sa, „Anul zero. 1945. O istorie“, apărută în limba română la Editura Humanitas, un episod care arată pe deplin cinismul lui Churchill. Într-o întrevedere cu Stalin, prim-ministrul britanic și dictatorul sovietic discutau despre soarta celor aproximativ 10 milioane de etnici germani care trăiseră în perioada interbelică în țările Europei Centrale și de Est, oameni care nu luaseră parte în nici un fel la ascensiunea naziștilor și a lui Adolf Hitler, chiar dacă, în timpul războiului, unii dintre ei au fost înrolați în armata dictatorului german. Winston Churchill s-a pronunțat în mod categoric pentru dezrădăcinarea acestor germani și pentru expulzarea lor în Germania, deși comunitățile din care proveneau ei trăiau în pace de sute de ani în statele Europei Centrale și de Est. Este vorba de comunități precum cea a sașilor ardeleni sau a șvabilor bănățeni. Prim-ministrul britanic remarca faptul că, oricum, Aliații uciseseră câteva milioane de germani, astfel că apăruse „spațiu“ pentru deportarea membrilor comunităților germanofone din Est.
Winston Churchill remarca faptul că, oricum, până la finalul conflagrației, mai urmau să fie uciși un milion de germani. Întrebat de Stalin dacă trebuie să ucidă un milion sau două, Churchill a remarcat, cu o frază demnă de cei mai mari tirani, că fraza sa anterioară nu avea caracter limitativ și că, practic, Stalin avea mână liberă să ucidă câți germani dorește…
Desigur, cinismul său poate fi explicat de contextul războiului nemilos, în condițiile în care aviația germană ucisese sute de mii de femei și de copii britanici în bombardamentele aeriene, iar milioane de oameni fuseseră exterminați în oribilele lagăre de concentrare ale naziștilor. Diferența era însă că Hitler recunoștea că dorește exterminarea unor popoare întregi, în timp ce Winston Churchill pretindea că apără libertatea…
Masacrul refugiaților
Însă nu doar germanii au căzut victime călăului Churchill, ci și refugiații est-europeni care încercau să își afle salvarea în regiunile Austriei ocupate de britanici și de americani. Britanicul Nigel Nicholson remarca faptul că „numărul de naționalități care ne cerea protecție părea nesfârșit. Germanii voiau să fie apărați de Tito, cazacii de bulgari, cetnicii de croați, rușii «albi» de rușii «roșii», austriecii de sloveni, ungurii de toată lumea și viceversa pentru toată lista. (…) Pe lângă faptul că era ultimul refugiu al criminalilor de război naziști, (în Carintia) se refugiau și populații relativ inofensive, care fugeau de ruși și de Tito, nedorite și persecutate oriunde se duceau“. Nigel Nicholson compara acest exod al refugiaților cu fuga goților din fața hunilor, cu 1.500 de ani înainte.
Ian Buruma scrie că „uneori aceste populații sufereau abuzuri mai rele și decât persecuția. Slovenii, croații și sârbii care luptaseră împotriva comuniștilor lui Tito, uneori de partea germanilor, alteori nu, erau convinși că-i așteptau tortura și moartea dacă erau trimiși înapoi în Iugoslavia, dușmanul lor suprem. Cazacii, dintre care mulți luptaseră și mai înainte cu comuniștii, în războiul civil de după 1917, și care de atunci își câștigaseră existența ca șoferi de taxi, chelneri sau autori de articole pentru ziare obscure pentru emigranți din diverse capitale europene, știau că în Uniunea Sovietică îi aștepta execuția sau moartea lentă în Gulag. Aceleași temeri îi apăsau și pe ucrainenii care se agățaseră de Hitler în mod nesăbuit (dar nu inexplicabil) ca să scape de Stalin. Lucrul la care nu se așteptaseră era că britanicii, pe care-i considerau cel mai viteaz, educat și generos popor european,
aveau să-i oblige să plece.
În orașul austriac Bleiburg, aflat în sudul Carintiei, la granița cu Iugoslavia, brigadierul T.P. Scott, comandant al Brigăzii 38 (Irlandeză), a primit pe 14 mai un raport potrivit căruia 200.000 de militari croați se apropiau de liniile britanice însoțiți de o jumătate de milion de civili croați. La întâlnirea cu reprezentanții lor, Scott, pe care toată lumea îl descria drept un om plin de compasiune, a fost nevoit să le spună că nu le putea permite să intre în Austria. Nu aveau loc. Ar fi murit de foame. Foarte bine, au răspuns unii dintre ei, atunci aveau să moară de foame. Alții s-au întrebat dacă n-ar fi putut să ajungă în Africa sau în America. Nu, nici asta nu se putea. Atunci preferau să moară acolo, pe loc, luptând până la ultimul om, decât să se predea vreunui bolșevic“.
A fost nevoie de multă putere de convingere, dar în cele din urmă croații, însetați, înfometați, cu ultimele puteri, au acceptat să se predea titoiștilor (Tits, cum le spuneau britanicii). Li s-a promis că bărbații aveau să fie tratați corespunzător statutului de prizonieri de război, iar femeile aveau să fie trimise înapoi la casele lor, în Croația. Brigadierul Scott putea sta liniștit.
E posibil să nu aflăm niciodată ce anume s-a întâmplat în realitate. Relatările puținilor supraviețuitori sunt pline de resentimente și, poate, exagerate. Dar ele dau o idee despre felul cum au fost tratați prizonierii. Pe 15 și 16 mai, conform unor martori, au fost împușcați și aruncați în șanțuri de partea iugoslavă a graniței 10.000 de soldați și ofițeri. Pe 17 mai a început un „marș al morții“ pe malul Dravei, cu destinația Maribor, în Slovenia. Conform uneia dintre versiuni, „zeci de mii de croați au fost grupați în coloane, cu mâinile legate cu sârmă. (…) Apoi, înfometați, însetați, emaciați, desfigurați, suferinzi, în agonie, au fost obligați să alerge pe distanțe lungi pe lângă «eliberatorii» lor, care erau călare sau în căruțe. Cei care nu puteau îndura «marșul» în alergare erau înjunghiați, omorâți în bătaie sau aruncați în vreun șanț“.
Aceste orori au fost posibile grație complezenței lui Winston Churchill față de comuniștii ruși și iugoslavi. Ceea ce a urmat nu a fost doar căderea Cortinei de Fier peste jumătate de continent, ci și războaiele civile din fosta Iugoslavie din ultimii 27 de ani, cu nesfârșitul lor cortegiu de suferințe.
De aceea, pentru Europa Centrală și de Est, înțelegerea dintre Churchill și Stalin a fost cel puțin la fel de nenorocită ca și Pactul Ribentropp-Molotov. Dacă, însă, azi, Stalin, Ribentropp și Molotov sunt considerați, pe bună dreptate, niște criminali odioși, în schimb, Churchill este considerat de mulți drept un simbol al libertății. Fără să fie cazul…
