Celebrul hrisov al lui Vlad Ţepeş, emis la 20 septembrie 1459, prin care se consemnează pentru prima dată oraşul are un final care astăzi pare straniu: un blestem. Istoricii au explicat că la mijlocul secolului al XV-lea actele oficiale aveau nevoie de un argument drastic pentru a rămâne pecetluite şi neîncălcate.
Prin hrisovul din 20 septembrie 1459, scris în limba slavonă, domnitorul Vlad Țepeș, „cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată“, întărea proprietatea lui Andrei și a fiilor lui: Iova, Drag și un al treilea, al cărui nume nu a fost descifrat. Documentul conţine un act de vânzare-cumpărare a unor domenii din Ponor (astăzi, în judeţul Mehedinţi), întărit prin semnătura domnitorului. „S-a scris în septembrie 20, în cetatea Bucureşti, în anul 6968 (1459), Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu, domn“, se arată în document. Este dovada că la acea vreme actele de vânzare-cumpărare erau controlate de stat, respectiv de domnitor. Taxa percepută de Vlad pentru elibe-rarea documentului a fost aşa: „Ei domniei mele au dat un cal“.
Iar pecetluirea era consemnată printr-un blestem: „(…) pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalţi care au spus: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin (…)“.
600 de ani de afaceri cu blesteme
Capitala României pare chiar un oraş blestemat, dacă se iau în considerare toate incendiile, cutremurele şi inundaţiile prin care a trecut. În ce-l priveşte pe Vlad Ţepeş, el însuşi a avut „un destin urmărit de blesteme“. „De la naşterea lui incertă la Sighişoara, până la moartea sa în timpul bătăliei cu turcii purtată între Bucureşti şi Giurgiu. Se spune că în locul osemintelor sale ar fi fost îngropate oase de măgar, în bătaie de joc, şi se pare că nu a fost îngropat la Snagov, loc blestemat şi acela, ci la Comana, ctitorie a Drăculeştilor. N-a fost un domnitor uşor de iubit, dar grozăviile sale cu trasul în ţeapă nu erau ceva neobişnuit în epocă. Războiul celor 100 de ani şi Războiul Rozelor nu au fost mai blânde, dimpotrivă. Se spune că atunci când era în puşcărie, la Buda, Vlad Ţepeş omora şobolani, păsări sau orice vietate prindea. Avea un fond de cruzime şi era predispus la asta… A avut el însuşi un destin urmărit de blesteme“, a precizat, pentru „România liberă“, istoricul Dan Falcan.
Se dovedeşte că înaintaşii au -alimentat acest „ghinion“ timp de peste 600 de ani cu un adevărat comerţ cu blesteme. „A existat un adevărat du-te-vino al blestemelor cumpărate şi vândute pe teritoriul actualei Românii, în special în actuala Capitală – acest lucru este dovedit ştiinţific. Este prea mare coincidenţa între istoria grea a oraşului, starea depresivă dovedită a bucureştenilor şi «cărţile de afurisenie» care au intrat pe acest teritoriu“, susține Dan Falcan.
Acte de magie verbală
Originea blestemelor se află în incantaţiile şamanilor, primii „preoţi“ ai omenirii. Tradiţia ocultă a acestora spune că un cuvânt repetat de multe ori se poate transforma într-un obiect cu ajutorul căruia se poate opera/modifica lumea concretă – altfel spus, cuvintele au energii secrete care pot fi mobilizate prin anumite tehnici magice. Nu se ştie când a apărut blestemul ca formă de magie negativă a vorbirii. Dar…
Primele blesteme scrise apar în epoca antică, cu peste trei mii de ani în urmă. Ele întăreau legile şi poruncile regilor şi împăraţilor prin implicarea zeilor în supravegherea respectării întocmai a acelor legi şi porunci. Omul religios al acelor vremuri – cu frică faţă de pedepsele spirituale la care ar fi fost supus – nu putea încălca ceva protejat chiar de forţele supranaturale. Metoda a fost preluată şi de faraoni – care îşi fereau piramidele de jafuri cu inscripţii pline de blesteme pentru înfricoşarea hoţilor –, de romani, apoi de bizantini şi a dăinuit în Occidentul european până prin secolul al XII-lea. În actele oficiale româneşti formula blestemului este de origine bizantină şi ajunge prima oară în Ţara Românească în secolul al XIV-lea. Paragraful cu cele mai înfricoşătoare cuvinte nu lipsea niciodată din normele după care fiecare cancelarie întocmea aceste acte ale vremii. Chiar dacă era diferită de la o Curte la alta – conţinând de la cuvinte blânde până la afurisenii care îi îngrozeau şi pe cei mai necredincioşi din popor –, aşa-numita formulă diplomatică a blestemului era nelipsită din hrisoavele acelor timpuri. Indiferent de formă, rostul blestemului era să-i înfricoşeze pe cei cărora le era destinat documentul. Dar aceasta nu era decât una dintre pedepsele prevăzute în vechile acte.
În plus, pentru a-i determina şi pe cei mai răi dintre slujitori să-i respecte ordinele, marele logofăt „suplimenta“ afuriseniile cu sancţiuni, care de care mai convingătoare. Astfel că, dacă nu îi speria blestemul, sigur le era frică de o pedeapsă fizică, mai ales că aceasta putea porni de la o simplă mamă de bătaie pentru a ajunge chiar până la tăierea capului. O altă pedeapsă de speriat o constituiau amenzile, care aveau tot felul de denumiri, în funcţie de obiectul plăţilor ce trebuiau făcute – „treapăd“, „ciubote“, „herâie“, „ferâie“ sau „zăvească“ – şi constau fie în sume de bani, fie într-un anumit număr de vite.
Dar cum astfel de pedepse nu puteau fi dictate decât de marele logofăt al ţării, documentele se redactau doar în Cancelaria domnească, iar cel învrednicit cu această treabă era ispravnicul hrisoavelor, un fel de şef de cabinet din zilele noastre, care ştia la perfecţie normele de redactare. Documentele cu literă de lege puteau fi dictate de însuşi Domnitorul, chiar dacă acest lucru nu era specificat clar în acel act, fapt ce putea fi dedus uşor din modul de exprimare. Un exemplu perfect în acest sens îl reprezintă o scrisoare dictată de Matei Basa-rab „la mare supărare“ şi adresată unui dregător mărunt. „Ţie, Vacho, fecior de curvă ce eşti, oare cărţile domniei mele nu le ţii în samă, că acolo voi trimite de te va spânzura“ au fost vorbele la nervi ale lui Matei Basarab.
Pietroiul de la Curtea Veche. Preoţii vând blesteme
„Prin secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-a dezvoltat o adevărată industrie a blestemelor, atât în «cărţile de afurisenie» propriu-zise, cât şi pe diferite acte de danie şi testamente. Se menţionează o adevărată foială de preoţi care vând, cumpără şi apoi iar vând blesteme, care mai de care mai grele şi mai întărite de feţe bisericeşti importante, în special în Bucureşti. Să nu fi lăsat acest lucru semne? Dau doar un exemplu: între blestemul Saftei Brâncoveanu, ultimul descendent al familiei Brâncoveanu, şi moartea lui Ceauşescu există o stranie suprapunere. Safta Brâncoveanu a comandat o inscripţie de marmură, pe care a aşezat-o pe biserica din curtea fostului Spital Brâncovenesc. Inscripţia conţine la final un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie, adică de spital, să fie omorât de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare. Ceauşescu a dărâmat spitalul şi biserica în 1984. A rămas doar inscripţia. În 1989, Ceauşescu a fost omorât de cei de-un neam cu el, chiar de Crăciun. O stranie coincidenţă“, menţionează istoricul Dan Falcan.
Explicaţii. Cum se foloseau „cărţile de blestem“
La o judecată legată de hotarul moşiei, de pildă, cartea de afurisenie (citită în prealabil spre ştiinţa tuturor) era pusă pe piatra de hotar, iar martorul convocat indica limita pe care el o socotea adevărată, purtând cartea în mână. În general, se considera că acel cuprins sacru şi ameninţător al textului trecea asupra bucăţii de hârtie a „cărţii“ şi martorii şi-o aşezau pe piept sau pe cap, o sărutau sau îşi puneau pe spatele ei semnăturile. Presiunea morală pe care o exercitau aceste acte de constrângere era considerabilă. Apropierea sfârşitului vieţii sub o astfel de apăsare provoca angoase. Izvoarele istorice vorbesc despre gesturi de căinţă din cauza unor jurăminte strâmbe. Dictându-şi testamentul înaintea obştescului sfârşit, soţia stolnicului Cantacuzino îi trece nurorii sale Stanca, la 29 iunie 1719, datoria de a obţine dezlegarea pentru o „carte de blestem“ folosită într-o pricină în care cel învinuit era nevinovat: „Şi mă rog, fata mea, să sileşti pentru cartea ce a făcut de afurisenie jupâneasa Manului, să se dezlege, să nu rămânem cu acel păcat asupra noastră“.
