Pe cand a venit pe lume, fiinta umana poarta acest pacat pe care l-am putea numi chiar stramosesc: binele pe care si-l doreste nu-l cauta si in sine, ci numai in afara sa, in lume sau il cerseste de la divinitati prin tot felul de rugaciuni si ritualuri. Fireste, nu ai ce cauta, ce lua din tine insuti daca fiinta ta e goala, caci "pustiul creste: vai de-l ai in piept!", dupa o expresie a lui Fr. Nietzsche.
Binele omului si tot traiul lui – spune Schopenhauer, filosof german, 1788 – 1860 – depind, mai ales, de ceea ce se afla in noi insine, de ceea ce se petrece inlauntrul nostru, fiindca acolo se naste, de-a dreptul, dispozitia buna sau rea, care este mai intai rezultatul simtirii, vointei si cugetarii noastre. Fireste, si bunurile din afara au asupra noastra influenta, determinare etc.; din pacate, numai pe acestea le lasam sa ne patrunda, sa ne stapaneasca fiinta si nu mai suntem in stare sa ne dam seama ca adevarata noastra realitate sunt propriile noastre idei, simtiri si acte ale vointei. Omul are datoria nobila fata de el insusi de a-si afla binele mai intai in fiinta sa, adunand comori ale spiritului, ce nu se trec, nu se vestejesc, si pe care le poarta intotdeauna cu sine. Ceea ce este un om se poate vedea si pretui numai prin ceea ce are in el insusi, calitatile sale, binele pe care si-l cultiva in fiinta sa, pe care-l simte si-l vede el insusi si, de asemenea, acest bine este vazut si pretuit apoi de catre semenii sai. (Arthur Schopenhauer, "Aforisme asupra intelepciunii in viata", Ed. Albatros, 1992).
