11.5 C
București
vineri, 8 noiembrie 2024
AcasăSportAtletism1989 a fost si anul Chinei

1989 a fost si anul Chinei

"A treia primavara de la Beijing" din 1989 (numita astfel pentru a o separa de celelalte doua care au precedat-o in 1976 si, respectiv, 1957) a durat trei luni. Este, desigur, o ironie a istoriei faptul ca in 1976 multimea stransa in Piata Tiananmen solicita eliberarea lui Deng Xiaoping, simbol si speranta a reformarii societatii, pentru ca in 1989, acelasi Deng Xiaoping sa ordone reprimarea multimilor protestatare. In ciuda nuantelor care le diferentiaza, toate cele trei primaveri de la Beijing au in comun faptul ca sunt rabufniri sociale ale unor tensiuni politice si economice. Mai exact, ceea ce uneste protestele publice din capitala chineza este un amestec de contestare reformista si disidenta politica.

Moartea lui Stalin, vantul destalinizarii care batea de la Moscova, dificultatea de a adapta modelul sovietic la societatea chineza si expansiunea Chinei, au grabit ruptura chino-sovietica de la sfarsitul anilor 50. In acest fel, Mao Zedong, cel care in 1949 a instaurat Republica Populara Chineza, a pornit in cautarea unui model original. Asa s-a nascut maoismul. Primul rezultat al maoismului a fost programul economic "Marele Salt inainte" care a esuat, la scurt timp, in 1957. Pe acest fundal a avut loc "Primavara de la Beijing", prima contestare publica. Pe termen lung, esecul acestei initiative a adus in conflict tabara pragmaticilor care punea accent pe modernizarea industriala (intre care si Deng Xiaoping) si adeptii revolutiei ideologice (intre care Mao). Aici se tes cauzele masacrului de la Tiananmen.

 

Deng Xiaoping, principalul locotenent al lui Mao, cade in dizgratie. Impotriva celor ca Deng, Mao organizeaza incepand cu 1966 "Revolutia culturala", o miscare menita sa stranga studentii, muncitorii si soldatii impotriva cadrelor de partid. Cu sprijinul armatei, Mao astfel revine la conducere, ca lider suprem. Pe fondul revolutiei culturale, reformistii (Deng Xiaoping si principalul sau protector, Zhou Enlai) intra intr-un nou conflict cu radicalii, grupati in jurul lui Mao. Primii sustineau ca solutia la esecul "Marelui salt inainte" era, pe de o parte, accentul pe dezvoltare, iar pe de alta parte, intarirea partidului ca garant al stabilitatii politice si cresterii economice.

Pentru maoistii radicali, nu dezvoltarea, ci ideologia era cea mai importanta. Conform acestora, partidul, ca agent al revolutiei, trebuia inlocuit de armata. In contextul acestui conflict care l-a coborat pe Deng de la varful puterii la statutul de muncitor, Taiwan-ul, Hong Kong-ul, Singapore si Coreea de Sud (grup numit si "Cei patru dragoni") cunosc o dezvoltare economica spectaculoasa. In acest fel, grupul pragmaticilor castiga suportul popular. Scanteia care a declansat cea de-a doua "Primavara de la Beijing" a fost moartea lui Zhou Enlai (devenit intre timp prim-ministru), veteranul grupului pragmaticilor. Omagierea lui Enlai devine o buna ocazie de a cere eliberarea lui Deng, noul simbol al reformelor. Dupa cateva luni, moare si Mao. Acest lucru aduce, in sfarsit, victoria lui Deng care incepand cu 1978 devine cel de-al doilea lider al Chinei comuniste.

Liderul contradictoriu
Dintr-un anumit punct de vedere, profilul lui Deng Xiaoping este unul tipic liderului comunist: din 1919 pana in 1926 munceste la Paris, ocazie cu care se familiarizeaza cu realitatea proletara, urmand ca in 1926 sa plece la Moscova unde timp de aproape doi ani va beneficia de educatie comunista in cadrul Cominternului. De la revenirea in China si pana la victoria comunistilor in 1949, Deng participa la cele mai importante activitati revolutionare: revolte taranesti, campanii de indoctrinare in randul trupelor armatei, organizatii subversive, etc. Urmeaza cinci ani ca lider regional, iar din 1954 incepe ascensiunea la nivel national pana in 1966 cand, asa cum a fost aratat, cade in dizgratie. Dupa o succesiune de caderi si ridicari, Deng va fi liderul de facto al statului din 1978 si pana in 1992. Desi nu a fost niciodata presedinte sau premier, baza puterii a fost sefia Comisiei centrale a Armatei.

Din alt punct de vedere, Deng a fost un lider diferit datorita nationalismului sau. Se spune ca in noaptea dinaintea plecarii in Franta, la intrebarea tatalui ce vrea sa invete de la profesorii sai, fiul ar fi raspuns: "Sa iau cunostintele si adevarul din Vest pentru a salva China". Se pare ca acesta a fost principiul reformelor care, totodata, i-au adus consacrarea. Asupra raportului dintre ideologia politica si reformele economice, Deng a rostit in 1961 probabil cea mai frumoasa propozitie din discursurile sale: "Nu-mi pasa daca o pisica e alba sau neagra. Este necesara atat timp cat prinde soareci".
Reformele introduse de Deng Xiaoping au fost in primul rand de natura economica. Pachetul de reforme s-a numit "Cele patru modernizari" care vizau: agricultura, industria, stiinta-tehnologia si armata. Astfel, incepand cu 1979, statul inchiriaza terenurile unor "brigazi de productie" carora li se permite comercializarea surpluslui dupa achitarea cotei catre stat; desi industria grea va ramane in proprietatea statului, un accent tot mai mare se pune pe industria usoara si pe autonomia intreprinderilor.

In acelasi timp, economia chineza cunoaste o masiva deschidere catre exterior: in 1980 China devine membra a FMI si Bancii Mondiale, pentru ca 4 ani mai tarziu, sa fie inaugurate asa-numitele "zone economice speciale" in care investitorii occidentali puteau face investitii de capital (in ajutorul acestei masuri, 14 porturi au fost deschise catre comertul exterior). Aceste masuri se reflecta inclusiv in politica externa: in 1978 se semneaza tratatul de pace cu Japonia, iar in 1979 SUA primesc prima vizita a unui lider chinez.
In 1984 se semneaza acorduri cu Marea Britanie pentru cedarea (in 1997) a Hong Kong-ului si cu Portugalia asupra provinciei Macao. Nu in ultimul rand, din 1986 se produce o incalzire a relatiilor cu Taiwanul care din 1979 nu mai este recunoscut drept succesorul Chinei in Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. Urmare acestor reforme, din 1981 cresterea economica a Chinei a fost in fiecare an in jurul a 9 – 10%.

Cu toate acestea, modernizarea economica s-a facut in opozitie cu sistemul politic care a ramas la fel de rigid ca si inainte. Constitutia din 1982 reconfirma rolul conducator al Partidului Comunist Chinez, restabileste gandirea lui Mao ca sursa de inspiratie ideologica, intareste dictatura democratiei populare si calea socialista.
Schimbarea bazei economice si conservarea celei politice vor fi cauza izbucnirii celei de-a treia primaveri de la Beijing, o miscare populara mult mai periculoasa decat primele doua datorita caracterului radical (conflictul dintre ideologie si democratie, metode de actiune categorice precum greve, ocuparea pietei Tienanmen) si a divizarii puterii intre reformisti si conservatori. Prima scanteie care a declansat miscarile de protest a fost inlocuirea secretarulului general al PCC Hu Yaobang, iar a doua a fost moartea acestuia la 15 aprilie 1989.

Pentru a-si comemora idolul, o mare adunare s-a strans in Piata TienAnmen, numita si "Poarta a pacii ceresti" care era intrarea principala in Cetatea Interzisa din Beijing. Curand, protestatarii au solicitat o reformare a sistemului politic dupa modelul reformei economice.
In concluzie, se poate spune ca reprimarea sangeroasa cu ajutorul armatei de acum 20 de ani a avut doua efecte principale. Pe de o parte, sfarsitul lui Deng Xiapoing ca lider (atentia intregii lumi datorita reformelor de succes in economie s-a intors impotriva sa o data cu inabusirea revendicarilor politice). Pe de alta parte, a confirmat si oficializat doua concepte care de atunci au definit China ca un caz cu totul particular: "socialism cu trasaturi chinezesti" (dezvoltare economica si rigiditate politica) si "economia socialista de piata" (reguli capitaliste intr-o piata controlata de stat).

Zilele de 4 si 5 iunie 1989 marcheaza punctul culminant a unei indelungate serii de proteste incepute pe 15 aprilie. Impotriva rigiditatii guvernului si a partidului comunist, de la mijlocul lunii mai, numarul demonstrantilor a depasit cifra de 1 milion. In urma interventiei ferme a Armatei a 27-a, numai in capitala chineza peste 1.000 de demonstranti au fost ucisi. Acesta a fost pretul victoriei "durilor" (Deng Xiaoping si premierul Li Peng) impotriva unei parti din societate care cerea nu doar reforme economice, ci si politice.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă