Acum treizeci de ani, neavand altceva mai bun de facut, bateam strazile intr-un Bucuresti inca blajin. Bunaoara, imi faceam de lucru in zona Izvor, plimbandu-ma pe strada cu acelasi nume, apoi pe alte strazi invecinate, Silfidelor, Craitelor – acestea, din cate imi amintesc, dadeau spre Garla – apoi pe Fonteriei care urca paralel cu Uranus, ocoleam Arhivele Statului unde inainte fusese manastire si care ascundea si biserica inchinata voivodului, pe atunci inchisa, fiindca dupa cum am vazut dupa 1990 inauntru erau pictati regele Mihai, Ion Antonescu si episcopul din anii ’40 al armatei, Partenie. Amintiri nu din copilarie ci din tinerete care abia acum isi dezvaluie caracterul dulce otravitor. De ce spun aceasta? Din simplul motiv ca in timpul acelor plimbari nu am avut nici pentru o fractiune o cat de firava intuitie privind viitorul orasului meu natal si mai ales al zonei unde ma aflam. Erau case, parcuri, gradini. Evident, n-o sa mai vorbesc acum despre demolare, ar fi excesiv. Un asemenea subiect a ajuns din ce in ce mai tocit si in consecinta nici nu mai poate emotiona. De altceva este insa vorba, de opacitatea noastra privind citirea vitorului. Pur si simplu, nu avem organ pentru asa ceva. Ne naclaim de nostalgii, dar a vibra intens impreuna cu o viziune profetica nu ne este dat. De aceea a si fost scris In cautarea timplui pierdut si nu – sa zic – In descifrarea viitorului netrait. Ma intorc deci in 1979, nu am implinit nici macar un sfert de veac de ratacire pe pamant, am luat-o pe Silfidelor ca sa ajung aproape de Dambovita, apoi trec podul pe care mai circulau pe atunci tramvaie, ma duc la teatrul Bulandra si cumpar bilet la o piesa din stagiunea abia deschisa. Pana aici toate bune si frumoase. Dar preferam sa nu vad nici un spectacol nici atunci si nici in anii urmatori, daca in clipa aceea as fi putut sa stiu ce se va petrece peste 20-30 de ani. Mi-ar fi dat mie prin minte ca locul acela va fi un camp viran, plantat de forma cu cativa pomisori, si ca in anul de gratie 1999 Papa Ioan Paul al Doilea, care pe atunci nu se afla decat de un an in scaunul Sfantului Petru, va tine o messa la care vor participa zeci de mii de oameni? Nici pomeneala. Papa era doar cel mai mare dusman al comunismului, iar polonezul, cu atat mai inversunat. Asadar, nu numai ca in zona aceea nu va mai fi nici macar o baraca, dar spatiul respectiv va ajunge sa gazduiasca un eveniment major pentru intreaga lume rasaritean ortodoxa. Asa ceva nu mi-ar fi trecut prin cap. Nu aveam organ pentru urmatorii 20 de ani, dar as fi avut prin absurd pentru urmatorii 30? Mi-as fi inchipuit ca tot aici va canta Madonna? De unde pana unde! Pe vremea aceea vedeta nu avea decat 21 de ani si se chinuia sa-si croiasca un drum in viata. Plecase din Italia natala spre America tuturor posibilitatilor.
Ce ar mai fi de spus? Impreuna cu oameni care in anii ’80 si-au pierdut casele nu pot decat sa deplang capacitatea generala de-a ne sti viitorul. Nici mama Omida nu e in stare de asa ceva, daramite noi, bieti nostalgici…
