Anul 1956 in destinul Uniunii Sovietice, al tarilor aflate in sfera de influenta sovietica, in destinul insasi al ideologiei marxist leniniste reprezinta un moment de cotitura. Importanta, amplitudinea evenimentelor nu pot fi sub nici un chip separate de implicatiile pe care moartea lui I.V. Stalin, la 5 martie 1953, le-a avut.
Dupa 21 de ani de exercitare a functiei supreme in partid, cea de secretar general al Comitetului Central, si dupa 12 ani in care s-a aflat in fruntea guvernului, Stalin a reusit in asa masura concentrarea puterii in mainile sale incat moartea a creat un gol care se resimtea umplut. Asa incepe in partid lupta pentru ocuparea functiei de secretar general care practic insemna functia cea mai inalta din Uniunea Sovietica.
Un al moment care va avea un puternic efect de recul in desfasurarea evenimentelor anului 1956, il reprezinta Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovetice (PCUS) ale carui lucrari au loc in perioada 14 – 25 februarie 1956. Acestea au culminat cu cunoscutul raport secret citit de Nikita Hrusciov in noaptea din 24 spre 25 februarie in care se condamna excesele cultului personalitatii lui Stalin. Cei trei ani care s-au scurs de la moartea lui Stalin si pana la lucrarile congresului al XX-lea reprezinta o perioada extrem de tulbure in care evenimentele au curs ghidate doar de logica luptei pentru putere. Aspiratiile lui Hrusciov, erau in egala masura si aspiratiile lui Molotov, Beria, Malenkov. Se pare ca congresul al XX-lea poate fi interpretat si ca un episod decisiv in serialul luptelor pentru conducerea partidului. Acum este momentul in care Hrusciov scoate instrumentul cu care a temporizat aspiratiile de putere din partid: destalinizarea. Experimentul derulat in interiorul zidurilor Kremlinului se dorea a fi aplicat si celorlalte tari aflate sub apasarea metodei staliniste de exercitare a puterii. Ceea ce trebuie mentionat este ca, in ciuda incercarilor de uniformizare a stalinizarii prin metode care au inclus aproape intotdeauna exercitarea violentei extreme, statele din blocul sovietic cunosteau instensitati diferite ale stalinismului. Romania facea parte din categoria tarilor in care stalinismul era impietrit si parea sa reprezinte un modus vivendi al elitei politice. Evident, nu acesta era cazul Ungariei (sau al Poloniei) unde destalinizarea s-a confundat – e adevarat, intr-un mod aproximativ – cu aplicarea programului de reforme economice in timpul primului ministeriat al lui Imre Nagy (1953 – 1955), cunoscut si sub numele de "Noul curs".
Congresul XX al PCUS a lansat totodata doua importante concepte: "conducerea colectiva" si "coexistenta pasnica". "Conducerea colectiva" a reprezentat, in principal, exercitarea functiei de sef al guvernului si de secretar general al partidului de catre persoane diferite, altfel spus o incercare (voita sau nu) de reducere a efectelor personalizarii puterii. "Coexistenta pasnica" viza relatiile pe care tarile socialismului urmau sa le dezvolte cu tarile capitaliste, argumentul principal fiind cel al competitivitatii economiilor socialiste. De fapt, intreaga perioada hrusciovista poate fi privita si ca o restaurare a economiei ca instrument de mentinere in sfera Kremlinului a statelor lagarului socialist, in detrimentul fortei fizice, militare. In termeni ideologici, acest lucru semnifica revenirea la marxism leninismul originar, dupa aventura stalinista care nu a reprezentat altceva decat apogeul terorii. In functie de aceasta viziune, au loc ample dezbateri legate de introducerea conceptului de "diviziune a muncii", precum si de cresterea in importanta a CAER-ului, structura economica creata pe modelul Comunitatii Economice Europene (la fel cum Tratatul de la Varsovia a reprezentat o constructie in oglinda a Organizatiei Atlanticului de Nord).
Asadar, avem momentul mortii lui Stalin (martie 1953) si citirea raportului secret in timpul Congresului al XX-lea al PCUS (februarie 1956) ca posibile chei de intelegere a revoltei de la Poznan (iunie 1956) si, finalmente, a revolutiei din Ungaria (octombrie – noiembrie 1956). Pentru a intelege implicatiile profunde ale evenimentelor analizate, vor fi abordate liniile de profil a doua cazuri sugestive de raspuns la imperativul destalinizarii care poate fi firul conductor al perioadei hruscioviste, cunoscuta si sub numele de "obsedantul deceniu".
Cazul ungar. Revolutia de la Budapesta a inceput initial ca miscare de solidaritate cu manifestatiile de la Varsovia. Intre 19 si 21 octombrie in capitala Poloniei a avut loc cea de-a VIII-a plenara a CC a PMUP la care a participat insusi Nikita Hrusciov. In contrast cu vointa politica exprimata la prezidiu si intarita de prezenta lui Hrusciov si a tancurilor sovietice aflate in drum spre Varsovia, miscarile de strada il sustineau pe Wladislaw Gomulka, unul din comunistii polonezi care se incadra cel mai bine in curentul reformist. Incepute pe 23 octombrie, amplele manifestatii de solidarizare vor degenera rapid in ceea ce se poate numi sustinerea propriilor interese (ale Ungariei) in raport cu Uniunea Sovietica. Evenimentele s-au precipitat si prin inlocuirea lui Gero Erno cu Janos Kadar de la secretariatul general al partidului si readucerea ca prim ministru a lui Imre Nagy. In cazul Ungariei, la fel ca si in cel al Poloniei, miscarile de strada au exercitat o puternica presiune asupra liderilor comunisti reformatori. Reprezentativ este Imre Nagy care, pornind de la un program reformist relativ timid (care nu parea sa iasa foarte mult din ceea ce presupunea destalinizarea in versiunea Kremlinului), ajunge catre seara zilei de 3 noiembrie (cu putin inainte ca tancurile sovietice sa ajunga in Budapesta) sa avanseze solicitari de neimaginat pentru conducerea politica de la Moscova. Cuvintele de ordine ale curentului revizionist maghiar, sustinut continuu de mase mari de oameni, au fost: suveranitate (sustinuta de cererea retragerii Ungariei din Tratatul de la Varsovia), democratie, libertate.
cazul romanesc. In conditiile in care moartea lui Stalin a insemnat o infuzie de curaj in procesul destalinizarii, ceea ce a facut diferentele dintre state a fost metoda folosita. In Polonia si partial in Ungaria, destalinizarea s-a realizat prin selectarea secretarului general al partidului sau a sefului guvernului dintre reprezentantii revizionismului marxist. Aflata intre Ungaria si URSS, Romania a folosit principiul continuitatii ca metoda de "destalinizare". Intre doua tari in care dezghetul era o realitate, Romania ramanea in inghet. Cine crede ca statul roman a reprezentat o situatie paradoxala in contextul evenimentelor din 1956, nu greseste prea mult. Pe de o parte, Romania este cea de-a treia tara unde revolta sociala se propaga aproximativ cu aceeasi intensitate, dar pe de alta parte Romania este printre putinele tari in care destalinizarea este cea mai lipsita de consistenta. Acest paradox, nu o impiedica sa obtina cele mai consistente profituri de pe urma revoltei maghiare. Daca Ungaria a pierdut aproximativ 3.000 de cetateni in luptele din timpul revolutiei pentru retragerea armatei sovietice de pe teritoriul sau (care nu se vor retrage decat tarziu, catre anul 1989), in Romania dezideratul retragerii sovieticilor se implineste la nici doi ani de la revolutia maghiara (in 1958), fara a se trage macar un glont. Ce a facut posibil aceasta atitudine cu totul speciala in blocul sovietic?
Cercetatorii trecutului recent au construit cateva modele explicative, insa de departe ceea ce a constituit firul conducator al raspunsului oficial la evenimentele in derulare a fost vointa nestramutata a prim secretarului CC al PMR (si a celor dimpreuna cu el) Gheorghe Gheorghiu-Dej de a se mentine la putere cu orice pret. Atitudinea politica a lui Dej a reliefat un profil politic complex in care abilitatea, puterea de specula situatiile create au fost trasaturile esentiale. Dupa ce destalinizarea lansa o actiune care in mod sigur nu-l putea evita, Dej s-a simtit permanent in pericol. Prins intre dependenta de Moscova si dorinta personala de a ramane la putere, solutia de compromis s-a bazat pe tactica asteptarii; dintre toate partidele comuniste, dupa ce liniile directoare ale politicii sovietice au fost trasate in timpul Congresului XX al PCUS, PMR este ultimul care-si tine congresul. Despre ceea ce se vorbise la congresul din februarie 1956 nu s-a vorbit decat in termeni foarte generali, iar planul politic al lui Dej a vizat inlaturarea focarelor de conflict la nivel social (vocile critice ale intelectualilor care au dat scanteia revolutiei in Ungaria au fost abil anihilate in mare parte cu ajutorul Uniunii Scriitorilor, dar in mod evident si cu ajutorul fortei – dupa octombrie 1956 va urma un nou val de arestari, iar mai tarziu doleantele economice ale muncitorilor au fost satisfacute prin masuri punctuale si pe termen scurt) si, in egala masura, la nivel politic. Pe acest din urma palier, era foarte limpede ca posibila amenintare nu putea veni decat din randul celor care formasera delegatia romana care a audiat raportul secret al lui Hrusciov si care intuise fara nici o dificultate care va fi tendinta pe termen scurt. Alianta intre doi vechi stalinisti ai PMR (Iosif Chisinevski si Miron Constantinescu), sudata doar de vointa celor doi de a-l inlatura pe Dej, avea sa fie anulata fara mari dificultati dupa ce Lucretiu Patrascanu, personalitatea comunista care se potrivea cel mai bine profilului revizionist, fusese executat in urma unui proces sumar inca din 1954.
Gura de oxigen pe care Dej a primit-o pentru a-si asigura supravietuirea politica a venit din chiar revolutia maghiara. Avand granita comuna cu Ungaria, ocupand o geografie care-i permitea Uniunii Sovietice trecerea catre tarile rebele si prezentand cel mai ridicat potential de conflict datorita prezentei minoritatii maghiare in Transilvania, Romania a avut ocazia de a-si demonstra nu doar utilitatea extraordinara, dar si credinciosia fata de Hrusciov. Este singura tara care sustine in mod fatis necesitatea interventiei militare, dupa cum este singura care se implica efectiv in afacerile revolutionare (dupa infrangerea ultimelor focare de rezistenta, catre sfarsitul lunii noiembrie delegatia oficiala a Romaniei se implica in restructurarea securitatii, desfiintata de guvernul de 14 zile al lui Imre Nagy).
Asumarea laudelor si gratulatiilor liderului sovietic, a motivat conducerea politica la formularea unor pretentii pentru care altii sacrificasera vieti comenesti. Romania nu doar ca a obtinut promisiunea retragerii trupelor, dar a manifestat o atitudine foarte critica privitor la aprofundarea rolului pe care CAER urma sa-l aiba in noua dinamica socio-politica din estul si centrul Europei. Faptul ca Romania urma sa devina o gradina de zarzavat a sferei socialiste nemultumeste liderii comunisti care fara o industrie siderurgica puternica nu puteau garanta independenta tarii pe care o conduceau. Ceea ce avea sa insemne in 1964 "declaratia de independenta", incepe in sedinta furtunoasa a CAER-ului din 1960, tinuta la Bucuresti, unde s-a punctat in mod evident ca divizarea muncii trebuie sa tina cont de vointa unui stat suveran si independent. Nu este deloc greu de intuit ca independenta, in contextul evolutiilor foarte imprevizibile la Kremlin a fost o alta masura de asigurare a continuitatii politice si a pastrarii stalinismului caruia fatalmente i se confereau nuantele nationale (un implant pur si simplu pe teritoriul Romaniei nu ar fi fost deloc reusit fara a se tine cont de particularitatile geografie, sociale si culturale ale tarii).
concluzii. Am observat deci ca vointa de a ramane la putere, indiferent de pretul pe care-l aveau de platit, a fost singurul principiu calauzitor. Comportamentul duplicitar al lui Dej nu este strain nici lui Hrusciov despre care s-a vorbit deseori ca "un om, doua fete".
Pe de alta parte, revolutia maghiara trebuie sa fie in mod continuu un prilej de reflectie asupra naturii totalitarismului, dar mai ales asupra greselilor pe care Occidentul le-a facut in raport cu cealalta parte a Europei, aflata sub cortina de fier. De ce lumea libera nu a avut o reactie ferma, tratand revolutia maghiara mai curand ca pe un moment de "bucataria interna" a socialismului (ca si cum acesta nu ar fi reprezentat un potential pericol) este desigur o alta tema de discutie, insa nu trebuie scapat din vedere faptul ca evenimentele tulburi din 1956 au avut puterea de a arata (inca din acele clipe) ca fisura in totalitarism apare mai degraba in interior decat din exterior.
Nu in ultimul rand, revolutia maghiara este un act de curaj al intelectualilor si muncitorilor care, in virtutea cel putin a vecinatatii geografice, nu poate lasa fara reflectie Romania.
Reprezinta teroarea si amagirea populatiei cu masuri pe termen scurt singurele explicatii pentru starea de calm care a cuprins intelectualitatea romaneasca? Exista o nuanta specifica a intelectualitatii romanesti care poate exprima susceptibilitatea unei reactii similare (de pasivitate si concentrare mai mult pe propriile proiecte decat pe cele de contact cu societatea) in fata altor situatii care reclama prezenta ei? Iata cateva intrebari care pot sugera schita unei viitoare dezbateri, cu stranse afinitati in lectia revolutiei maghiare si a tulburarilor poloneze din 1956.
