INTERVIU Ardean, îndrăgostită de Ardeal

Primul sentiment pe care îl ai când te afli la un metru de Alice – așa cum o știe toată lumea handbalului pe Valentina – este că te poate lua în brațe cu ușurință și că te-ar putea catapulta în plasa porții cu tot cu minge.

La 36 de ani sau „18 pe un picior”, cum îi place ei să spună, Ardean-Elisei are în continuare alura unei sportive de forță, pe care doar un profesionist desăvârșit o poate păstra. Secretul pentru a juca handbal la cel mai înalt nivel și la 24 de ani după ce s-a apucat de acest sport? „Să nu ne păcălim, să respectăm ceea ce facem, să știm ce vrem de la noi și unde vrem să ajungem”, spune Alice.

Sună a moto, dar este pur și simplu drumul său de sportiv călăuzit de aceste cuvinte simple și pline de sens. În cazul în care aveți copii pe care vreți să-i vedeți mari sportivi, citiți-le mai înainte fraza lui Alice, după care anunțați-i că urmează greul.

„La început, aveam și câte trei antrenamente pe zi. Era greu, obositor, dar mi-au prins bine”, spune handbalista originară din Focșani. Între timp, ședințele de pregătire s-au transformat, la fel ca handbalul din ziua de azi, care se bazează foarte mult pe „forță și viteză”.

Experiența o ajută pe Alice să-și managerieze foarte bine propriul organism pentru a scoate ce e mai bun din el în meciuri. „Știu când să trag tare și să acumulez, dar și când să mă relaxez. Îmi dozez bine efortul și am în jurul meu oameni care știu ce anume să-mi ceară ca să dau randament maxim, iar asta este foarte important.”

Unul dintre acești oameni este antrenorul Gloriei, Horațiu Pașca, pe care Alice îl cunoaște de la echipa națională, acolo unde este secund. El, câteva fete de la echipa ardeleană cu care Ardean-Elisei se cunoaște, de asemenea, și proiectul ambițios care există aici au convins-o pe Alice să vină la Bistrița. „Mi-am ascultat instinctul”, spune jucătoarea, care s-a îndrăgostit la prima vedere de oraș. „Îmi plac orașele mai mici, mă simt mai liniștită în ele”, dezvăluie Alice, după care adaugă imediat: „Asta nu înseamnă că îmi displac orașele mari, nu, nicidecum!”.

Faptul că a simțit nevoia acestei completări face parte din caracterul lui Alice de a nu nedreptăți pe cineva. Este foarte atentă cu vorbele sale, pe care le asamblează atent ca un meșter ce nu dorește ca produsul său să aibă parte de critici.

Dacă îi sugerezi că ea este percepută acum ca vedeta echipei, Alice te pune la punct cu zâmbetul care nu o părăsește niciodată pe parcursul dialogului din Sala Polivalentă. „Nu mă interesează să dau eu nu știu câte goluri și să ies în evidență. Unitatea grupului este rețeta succesului, să ne susținem una pe cealaltă, pentru că numai împreună putem avea rezultate. Dacă echipa câștigă, toți câștigă.”

E clar însă că venirea sa crește nivelul așteptărilor în rândul suporterilor Gloriei  – locul 6 în Liga Florilor sezonul trecut -, care i-au făcut o primire călduroasă, ca unei adevărate campioane. Alice este însă foarte calmă când vine vorba de obiective și alte lucruri de perspectivă. „Campionatul este foarte puternic, cu multe meciuri de care pe care. Este foarte greu de făcut previziuni acum. Trebuie să o luăm pas cu pas, să avem răbdare și să muncim”, spune Alice. Apoi îți zâmbește ștrengărește, știind că tu ai fi vrut niște declarații ofensive de genul „ne vom bate la podium”, „vrem în cupele europene”, dar ea ți-a dat o depășire scurtă, așa cum face cu atâta dezinvoltură pe teren. 

„Nu sunt robot, ci doar un om“

Alice este al doilea căpitan al echipei naționale a României, după interul Cristina Neagu. „Nu îmi place să fac diferență între a fi căpitan și a fi o jucătoare normală. Toate suntem egale. Pentru mine este o onoare să fiu căpitan, dar și o mare responsabilitate. Cristina aduce echilibru grupului și încercăm să ne ajutăm una pe cealaltă”, spune Alice. În general, îi place să facă lucrurile cât mai bine, indiferent dacă joacă la echipa de club sau la națională, dar tot ea recunoaște cu sinceritate: „Uneori îmi iese, alteori nu. Nu sunt robot, sunt doar om”.

Glorie și suferință

Valentina Ardean-Elisei a avut parte de multe momente de satisfacție de-a lungul carierei. Ultimul dintre acestea a fost câștigarea în acest an a Cupei EHF cu SCM Craiova, o adevărată „pagină de istorie” pentru handbalul nostru.

De asemenea, Alice a cunoscut gloria la CS Oltchim Râmnicu Vâlcea, cu care a dominat handbalul românesc în perioada 2006-2012, dar și la echipa națională, alături de care a cucerit medalia de argint la Campionatul Mondial 2005 și medalia de bronz la CM 2015 și la Campionatul European 2010. Pe plan individual, ea a fost declarată cea mai bună extremă stânga la CM 2005, CE 2008 și CM 2015.

 Acestea sunt doar câteva dintre succesele de care s-a bucurat Alice, însă când este întrebată care moment de glorie a marcat-o cel mai mult, răspunsul este surprinzător: „Toate. Fiecare medalie pe care am obținut-o am resimțit-o ca pe o mare satisfacție. A fost rodul unui an de muncă alături de colege, iar când o pui la gât simți că a meritat tot efortul, toate durerile”. La polul opus, cele mai grele perioade au fost cele în care a fost accidentată.

„Este cumplit să vezi că nici nu poți să mergi”, povestește Alice, care a avut ruptură de ligamente încrucișate în urmă cu doi ani. Aici își intră cel mai bine în rol familia, soțul și băiețelul de 6 ani, „averea mea”, de la care primește zilnic injecții cu moral. Apoi se răscoală caracterul său de luptătoare: „Vreau să fiu cum am fost și chiar mai bună. Vreau, vreau, vreau și pot, pot, pot!”. Simplu, nu?