Indiferent cat de firava va fi fost reputatia Romaniei in ceea ce priveste trainicia convingerilor democratice dobandite in era postdecembrista, aceasta a fost distrusa odata cu sabotarea, prin Corneliu Vadim Tudor si randasii sai, a actului formal de condamnare a comunismului.
Confruntat cu ultraje ticluite din timp, Parlamentul s-a dovedit prostrat, ingenuncheat de un simplu demagog. Presedintele Senatului nu s-a aratat defel dispus a-i apostrofa sever sau chiar expulza pe incitatori, in timp ce parlamentarii reprezentand, chipurile, partide dedicate obladuirii normelor democratice au ramas impasibili in fotoliile lor, chiar daca se aflau in superioritate numerica si ar fi putut lesne „conduce” protestatarii spre iesiri. Precum ne-a fost dat sa vedem, este insa de domeniul utopiei a mai astepta ca senatorii romani sa se trezeasca din obisnuita reverie pentru a-si lua in serios rolul de proteguitori ai principalei institutii de stat garante a libertatii si legiuirii. Pentru prea multi, fotoliul de parlamentar reprezinta o sinecura ce merita o senina fraternizare cu liderul unei gloate care si-a impus, nestingherit de nimeni si de nimic, viciata agenda in fata unor observatori inmarmuriti precum subsemnatul.
In imensa-mi naivitate, nu-mi inchipuisem vreodata ca as putea deveni martorul unei reluari partiale a scenariului mineriadelor, a vremurilor in care politicieni demisionau invinsi de aceeasi violenta primitiva. Momentul ales de Vadim pentru asalt a fost, desigur, crucial. Astfel, a fost semnalizata balcanica etica a unei politici de ograda ce-si va pune, probabil, amprenta pe viata politica romaneasca si dupa aderarea la confortabila zona a UE. Lech Walesa si Jelio Jelev, personalitati din Polonia si Bulgaria ce s-au distins in lupta impotriva totalitarismului, vor putea fi scuzati daca se vor fi considerat in acele clipe mai degraba oaspeti ai unei republici bananiere, in care barbarismul nu a putut fi inca eradicat nici in Camera superioara a tarii.
Presedintele Romaniei a fost marele perdant al acestei zile a infamiei. A agonizat indelung asupra condamnarii simbolice a comunismului si cand a realizat, in fine, necesitatea gestului, a insistat ca discursul sau sa fie plasat in centrul intregii ceremonii. „Presedintele jucator”, creditat cu suficient instinct politic pentru a face fata momentelor de criza, s-a dovedit o simpla nascocire de PR, spulberata la confruntarea cu un grobian. Cu mult inainte ca Vadim sa fluture bannerul ce-l infatisa pe seful statului in postura de mafiot intemnitat, Basescu ar fi trebuit sa aiba prezenta de spirit pentru a cere tuturor celor pentru care momentul in cauza era unul de pret sa paraseasca sala alaturi de el. Macar in clipa in care Regele Mihai, poate personalitatea cea mai grandioasa prezenta, era huiduit, presedintele trebuia sa intervina neintarziat. S-ar fi impus prezenta fortelor de ordine pentru a goli sala de scandalagii, iar ceremonia putea continua apoi intr-o atmosfera adecvata.
Presedintele, insa, s-a comportat aidoma unui sofer dezorientat, dar capos si determinat a ajunge la destinatie in pofida furtunii de zapada ce reduce vizibilitatea la zero. Esuand in a anticipa scandalul lui Vadim, relativ previzibil, nu a avut nici macar prezenta de spirit spre a interveni in vederea limitarii prejudiciilor. Ce-i drept, a fost vedeta zilei, dar este si va ramane figura centrala a unuia dintre cele mai umilitoare evenimente publice desfasurate vreodata intr-un Parlament modern. Pentru Basescu, dezastrul rezultat este mai mare decat cel al scandalului Tigareta II in cazul lui Emil Constantinescu. Pana la urma, una este daca palatul prezidential devine loc de desfasurare pentru o retea de traficanti si alta este un Parlament asaltat de o banda de huligani sub privirile primului cetatean al tarii, investit cu toate puterile necesare garantarii ordinii. Abilitatea lui Basescu de manipulare a emotiilor publice ii va permite, eventual, salvarea popularitatii sale, dar autoritatea sa de persoana capabila a promova standarde normale intr-o tara profund ravasita este, de-acum, facuta tandari – probabil iremediabil.
Iar daca ne-am amagit ani buni crezand ca Vadim ar constitui un personaj respingator pentru tinerii ce se vad dezertati de parlamentari, perceputi mai degraba drept locuitori ai unei alte planete, incidentul din Parlament obliga la revizuirea opiniilor. Multi adolescenti au o idee cel mult vaga despre magnitudinea ororilor comunismului. In schimb, vad maiestria agitatorului in timp ce ridiculizeaza insesi valorile fundamentale ale democratiei – sursa insuficienta de inspiratie pentru tineri pe motiv de modus operandi al democratiei in Romania. Si iata cum Vadim, sarlatanul devenit subiect de amuzament simplist-inofensiv pentru nenumarati parlamentari, exemplifica nu doar cultura cinismului si a batjocurii caracteristice vremurilor noastre, ci constituie, de-acum, un adevarat talisman pentru numerosi tineri ce se simt abandonati de restul politicienilor.
Gigi Becali bunaoara, expert in materie de asperitati caracteristice lumii periferice si a stadioanelor de fotbal, s-ar fi descurcat, probabil, mai bine decat Traian Basescu in vederea restabilirii ordinii in galeriile parlamentare. La 17 ani dupa varsarea de sange ce a permis existenta unui Parlament liber in Romania, actualul sef al statului s-a dovedit o figura pierduta, anemica, incapabila sa puna capat ocarilor venite din partea unui extremist versat, mai convins de propriul sau mesaj distorsionat decat s-au aratat a fi proteguitorii democratiei de valorile acesteia. In ziua de luni, 15 decembrie 2006, demonii trecutului s-au instalat in salile de marmura ale lui Ceausescu, iar exorcizarea acestora pare dureros de improbabila, chiar si in interiorul UE.
Tom Gallagher, profesor
la Universitatea din Bradford, Marea Britanie
