Atat stanga, cat si dreapta sustin ca promoveaza cresterea economica. Ar trebui deci ca alegatorii, in incercarea de a se decide pentru una dintre parti, sa priveasca lucrurile doar din perspectiva alternativei echipelor de management?
Macar de-ar fi asa usor! O componenta majora a problemei in cauza tine de noroc. In anii ‘90, economia americana traia binecuvantarea preturilor mici la energie, a aportului ridicat de inovatii si a unei Chine care oferea tot mai multe bunuri de calitate la preturi din ce in ce mai mici. Toate aceste elemente s-au combinat pentru a determina inflatia redusa si cresterea economica accelerata din acea perioada.
Meritele presedintelui Clinton si ale lui Alan Greenspan, guvernatorul de atunci al bancii centrale a SUA, sunt reduse – desi, in mod evident, deciziile politice proaste ar fi putut dauna foarte mult. Spre deosebire, problemele cu care ne confruntam azi – scumpirea energiei si a alimentelor si un sistem financiar in degringolada – au fost create, intr-o proportie covarsitoare, de politici gaunoase.
Intr-adevar, exista diferente majore in strategiile de crestere economica – de aici si probabilitatea unor rezultate diferite. In primul rand, diferenta se vede in modul in care este conceputa cresterea. Nu vorbim in acest sens doar de simpla crestere a PIB-ului, ci de o creste durabila a acestui indicator. O crestere bazata pe degradarea mediului, o frenezie a consumului finantata prin datorii, exploatarea resurselor naturale limitate fara reinvestirea profiturilor obtinute – asa ceva nu merita calificativul dezvoltarii durabile.
Apoi, cresterea economica trebuie sa fie participativa, adica cel putin majoritatea cetatenilor sa beneficieze de pe urma ei. Teoria redistribuirii cu taraita nu functioneaza: intr-o perioada de crestere a PIB-ului e chiar posibil ca majoritatea cetatenilor sa o duca mai prost. Recenta crestere economica din SUA nu a avut nici un caracter durabil, nici unul participativ. Cei mai multi dintre americani se confrunta astazi cu o situatie mai precara decat acum sapte ani.
Dar nu este obligatoriu ca inegalitatea si cresterea economica sa mearga mana in mana. Guvernele pot imbunatati calitatea cresterii economice printr-un spor de participare. Cea mai valoroasa resursa a unei tari este formata din cetatenii sai. Este deci esential sa te asiguri ca toti oamenii se pot realiza in deplinatatea propriului potential, ceea ce necesita un sistem de educatie capabil sa ofere oportunitati pentru toti.
O economie moderna inseamna si asumarea de riscuri. Indivizii vor fi cu atat mai dispusi sa riste, cu cat exista o plasa de siguranta care functioneaza. In caz contrar, cetatenii ar putea cere protectie fata de concurenta externa. Protectia sociala este deci mai eficienta decat protectionismul.
A nu incuraja solidaritatea sociala poate genera si alte costuri, printre care – si nu in ultimul rand – cheltuielile publice si private necesare pentru a proteja proprietatile si a tine sub cheie infractorii. Estimarile arata ca, in cativa ani, in SUA vor exista mai multi oameni care lucreaza in industria de securitate decat in educatie, iar un an de inchisoare poate costa mai mult decat un an de studiu la Harvard. Costurile pentru incarcerarea a doua milioane de americani – in SUA numarul detinutilor raportat la totalul populatiei este unul din cele mai mari din lume – ar trebui scazute din PIB. Dar ele se aduna la el.
O a doua diferenta majora dintre stanga si dreapta este modul in care acestea privesc rolul statului in promovarea dezvoltarii. Stanga intelege ca rolul statului in punerea la punct a infrastructurii si educatiei, in dezvoltarea tehnologiei si chiar si in asumarea rolului de agent economic este unul vital. Guvernele au pus bazele internetului si revolutiilor moderne in biotehnologie. In secolul al XIX-lea, activitatea de cercetare din universitatile finantate de stat a avut ca rezultat revolutia tehnologica din agricultura. si tot guvernele au pus aceste progrese la dispozitia milioanelor de fermieri americani. Micile imprumuturi au fost factorul decisiv in crearea nu doar de noi firme, ci de intregi industrii.
Ultima diferenta poate parea ciudata: stanga intelege acum pietele si rolul pe care acestea pot si trebuie sa-l joace in economie. Dreapta, in special in America, nu le intelege. Noua dreapta, simbolizata de administratia Bush-Cheney, nu e decat aceeasi Marie corporatista, dar cu alta palarie.
Nu, exponentii ei nu sunt libertarieni. Ei cred intr-un stat puternic, cu puteri executive solide, dar utilizat pentru a apara interesele inradacinate, fara a acorda prea mare atentie principiilor pietei. Lista exemplelor e lunga si nu poate fi limitata la subventiile pentru fermele mari corporatiste, la tarifele de protectie pentru industria otelului si, mai recent, la megasumele platite pentru salvarea falimentarelor Bear Stearns, Fannie Mae si Freddie Mac. Dar lipsa de coerenta dintre retorica discursului si realitate dateaza de mai mult timp: protectionismul s-a extins sub administratia Reagan, inclusiv prin impunerea unor asa-numite restrictii voluntare de export pentru masinile din Japonia.
In schimb, noua stanga incearca sa faca pietele sa functioneze. Pietele neingradite nu lucreaza prea bine de la sine – o concluzie reconfirmata de dezastrul financiar actual. Aparatorii pietei admit uneori ca ele esueaza, uneori dezastruos, dar afirma ca pietele "se autocorecteaza". Argumente similare s-au auzit si in timpul Marii Depresii: guvernul nu trebuie sa faca nimic, pentru ca pietele vor repune economia complet pe picioare pe termen lung. Dar, dupa cum spunea si John Maynard Keynes in faimosul sau citat, pe termen lung o sa fim cu totii morti.
Pietele nu se autocorecteaza intr-un orizont relevant de timp. Nici un guvern nu poate sta cu bratele incrucisate in timp ce tara sa intra in recesiune sau depresie, chiar daca acestea sunt cauzate de lacomia unor bancheri sau de evaluarea gresita a riscurilor de catre pietele de actiuni si agentiile de rating. Dar daca guvernele platesc factura pentru spitalizarea economiei, tot ele trebuie sa se asigure sa fie mai putin probabil nevoie de o spitalizare. Mantra dereglementarii predicata de fortele dreptei a fost pur si simplu eronata si acum platim factura. Una enorma, se pare – raportat la pierderea de productie vorbim probabil de 1,5 trilioane de dolari numai in SUA.
De multe ori dreapta se revendica intelectual de la Adam Smith. Insa acesta a recunoscut nu doar puterile pietei, ci si limitele ei. Chiar si pe vremea sa, firmele si-au dat seama ca isi pot majora mai usor profiturile printr-o conspiratie a preturilor ridicate decat prin inovatii si o productie mai eficienta. De aceea este nevoie de legi puternice antitrust.
E usor sa chemi oamenii la o petrecere. Pe termen scurt, toata lumea stie sa se simta bine. Dar e mult mai greu sa promovezi cresterea durabila. Astazi, altfel decat dreapta, stanga are o agenda coerenta, una care ofera nu doar o crestere mai mare, ci si o dreptate sociala mai pronuntata. Pentru electorat, alegerea ar trebui sa fie lesne de facut.
Joseph E. Stiglitz, profesor la Universitatea Columbia, este laureat al Premiului Nobel pentru Economie in anul 2001. Impreuna cu Linda Bilmes a scris "The Three Trillion Dollar War: The True Costs of the Iraq Conflict" ("Razboiul de trei trilioane de dolari: adevaratul cost al razboiului din Irak").
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2008.
www.project-syndicate.org
