Întrebarea din titlu nu este alarmistă, ci a devenit realistă în noul context de după decizia Curţii Constituţionale. Sistemul public de pensii era deja în faliment de facto. Dacă bugetul de pensii ar fi fost o firmă, ar fi cerut intrarea în faliment încă de acum trei ani, cînd a început transferul de bani de la bugetul de stat. Dar cum bugetul de pensii nu este o firmă, a fost susţinut prin subvenţionare. Acum, decizia Curţii Constituţionale spune că pensiile nu pot fi reduse. Nu mai discut aici motivaţiile sau justeţea acestei decizii, ci doar consecinţele ei practice.
Fondul de pensii din România funcţionează pe sistemul pay as you go, adică pensionarii actuali primesc banii plătiţi de angajaţii actuali. Nu există un fond undeva anume de unde omul care a plătit contribuţia în trecut îşi ia acum banii înapoi. Statul doar redistribuie ceea ce ia de la salariaţii activi. Şi realitatea este că ceea ce ia de la salariaţi nu ajunge pentru a plăti pensionarii. Înţeleg şi simpatizez cu argumentele individuale ale fiecărui pensionar (eu am muncit şi am plătit bani statului, nu e vina mea că i-a administrat prost). Dar această logică a individului este de puţin ajutor când discutăm situaţia de ansamblu a fondului de pensii. Deocamdată, realitatea este că în 2010 plătim două miliarde euro de la bugetul de stat către cel de pensii, deci doar gaura din bugetul de pensii înseamnă 1,7% din PIB.
Fiecare pensionar primeşte puncte de pensii direct raportate la contribuţia sa, bineînţeles, cu excepţia pensiilor speciale ale magistraţilor, militarilor, diplomaţilor. Cine stabilea valoarea punctului de pensie? Guvernul, în funcţie de câţi bani sunt la bugetul de pensii sau de cât este dispus să plătească de la bugetul de stat pentru a acoperi deficitul de la pensii. Asta era logica de funcţionare până acum.
Curtea a decis că este neconstituţional ca Guvernul să scadă valoarea punctului de pensie. Asta înseamnă, în practică, că valoarea stabilită de un guvern o dată rămâne eternă până când un alt guvern nu se decide, eventual, să o crească. Decizia Curţii obligă acest Guvern şi toate guvernele viitoare să plătească miliarde de euro de la bugetul de stat spre cel de pensii. Putem susţine un asemenea sistem pe termen lung? Sau, mai bine spus, îl putem susţine indiferent de crize economice, şocuri bugetare, evoluţie demografică?
România nu este singura ţară cu probleme în sistemul public de pensii. În toată lumea sistemele de pensii pay as you go cum este al nostru, sunt supuse presiunii demografice. Atunci când a fost inventat, în Germania lui Bismarck, era croit pentru o societate industrială în care oamenii trăiau puţin şi făceau mulţi copii. Schimbarea societăţii la nivel global, creşterea speranţei de viaţă şi tendinţa de a avea copii mai puţini obligă statele să ia diverse măsuri de redresare. Peste această realitate globală vin problemele româneşti, ieşirile anticipate la pensii ca modalitate de a masca şomajul, apoi, corupţia din sistemul de pensionare medicală. Aşa se face că situaţia din România e mult mai gravă decât cea oricum dificilă din statele vestice. Avem mai mulţi pensionari decât angajaţi.
Pe acest fond, Varujan Vosganian a pus pariul vieţii sale, mergând contra curentului global. A crescut pensiile spunând că vor putea fi plătite la acel nivel cu două condiţii: dacă acea creştere economică din 2005-2007 se menţinea în viitorii ani şi dacă rata de colectare a veniturilor la bugetul de stat creştea în România până la 38%. Nici una nu s-a realizat. Aş putea accepta argumentul că Vosganian nu avea de unde să ştie că va urma criza, deşi este oricum iresponsabil să cheltuieşti tot ce ai în casă şi să te îndatorezi cu încă 5,4% din PIB, în ideea că sigur vei câştiga mai mult în viitor. Dar creşterea ratei de fiscalizare a economiei nu putea fi realizată pe termen scurt, aceea a fost doar o minciună. Aşa am ajuns la acel deficit la bugetul de pensii despre care vorbeam mai sus, care în acest an sare de două miliarde de euro.
A fost un pariu la care ne-a angajat Vosganian. L-am pierdut. Am crescut pensiile masiv când eram pe creştere. Ce se întâmplă pe cădere economică? Curtea Constituţională spune că nivelul de pensie stabilit de Vosganian prin pariul său a devenit un drept constituţional şi trebuie plătit, indiferent de circumstanţe.
Nu văd nici o şansă ca pe termen mediu şi lung să reechilibrăm bugetul de pensii. Dimpotrivă, logica demografică lucrează împotriva noastră: vom avea tot mai mulţi pensionari şi tot mai puţini salariaţi. În următorii 10-15 ani generaţia de decreţei va ieşi la pensie, după care urmează scăderea abruptă.
Vor dori generaţiile viitoare să taie permanent bani de la investiţii, educaţie, sănătate, pentru a acoperi deficitul de la pensii? Vom ajunge să subvenţionăm pensiile (diferenţa între ce bani se strâng acolo şi cât ne obligă Curtea să plătim) cu mai mult decât plătim pentru educaţie sau pentru sănătate. Şi, oricum, România cheltuieşte puţin cu educaţia şi sănătatea comparativ cu statele occidentale. Şi, oricum, România încasează la bugetul de stat procentual mai puţin decât o fac statele din Vest.
Acesta este contextul în care întrebarea din titlu devine realistă. O situaţie în care un stat sărac este obligat să pună deoparte un procent mereu în creştere din PIB pentru a acoperi deficitul de la pensii nu poate continua pe termen lung. Doar reforma radicală şi abandonarea sistemului pay as you go ar putea garanta venituri decente pentru pensionarii din 2030. Şi falimentul recunoscut al sistemului actual, pe care Curtea nu-l va putea declara neconstituţional. Se poate gândi o schemă prin care statul să subvenţioneze pierderile de venituri ale actualilor pensionari, cu condiţia ca viitorii pensionari să nu mai depindă de aceşti bani, ci să aibă pensii de tip asigurare, unde omul chiar îşi primeşte înapoi propriii bani investiţi între timp. Adică generalizarea actualului pilon de pensii private, în care omul face un contract cu un fond de investiţii, iar nici guvernul, nici Curtea Constituţională nu-şi mai bagă nasul acolo. Adică, dacă tot subvenţionăm pensiile de la buget, să o facem ştiind că există o soluţie pe termen lung şi că procentul din PIB va scădea în timp, nu va creşte în permanenţă, aşa cum se va întâmpla dacă nu schimbăm nimic.
Oricum, sfatul meu pentru pensionarii din anii 2030, 2050 şi după este să nu stea după reformele politicienilor. Căutaţi soluţii individuale, pensii private, proprietăţi aducătoare de rente, fonduri de investiţii. Aşa au făcut cei din statele dezvoltate (OECD), au economisit şi contribuit benevol până acum la fondurile private de pensii în valoare de 70% din PIB-ul lor. Şi faceţi copii.
