„Dacă faptele nu corespund teoriei, schimbă teoria”, spune o vorbă veche. Dar a devenit tot mai ușor zilele aceasta să păstrezi teoria și să schimbi datele – sau cel puțin așa par să creadă cancelarul german Angela Merkel și alți lideri europeni pro-austeritate. Deși datele se află chiar în fața lor, ei continuă să nege realitatea.
Austeritatea e o politică eșuată. Apărătorii acestei politici sunt dispuși să-i proclame victoria pe baza celei mai slabe dovezi posibile: economia nu mai cade, deci austeritatea probabil că funcționează. Dar dacă ăsta este etalonul, am putea spune că a sări de pe o stâncă e cel mai bun mod de a coborî de pe un munte; la urma urmei, căderea e oprită.
Orice criză ajunge la un final. Succesul nu trebuie măsurat prin faptul că revenirea are loc în cele din urmă, ci prin cât de repede are loc această revenire și cât de extinse sunt pagubele produse de cădere.
Văzută în acești termeni, austeritatea este un dezastru complet, care a devenit tot mai evident în momentul în care economiile Uniunii Europene s-au confruntat din nou cu stagnarea, dacă nu chiar cu o a treia recesiune, în care șomajul a rămas la niveluri-record, iar PIB-ul real pe cap de locuitor nu a depășit, în multe țări, niveluri mai joase decât cele anterioare recesiunii. Chiar și în economiile mai performante, cum ar fi cea a Germaniei, creșterea a fost atât de înceată din 2008 încât, în orice alte circumstanțe, ar fi considerată jalnică.
Țările “bolnave” sunt în depresie. Nu există un alt cuvânt care să descrie economii precum cele ale Spaniei sau Greciei, unde aproape unul din patru oameni – și mai mult de 50% din tineri – nu găsesc de lucru. A spune că medicamentul funcționează deoarece rata șomajului a scăzut cu două puncte procentuale sau pentru că se poate vedea o licărire de creștere slabă este ca și cum un frizer medieval ar declama că eliminarea de sânge funcționează, deoarece pacientul nu a murit încă.
Bazându-mă pe modesta creștere economică a Europei din 1980 încoace, calculele mele arată că randamentul zonei euro astăzi este cu peste 15% sub ceea ce ar fi putut fi dacă nu ar fi avut loc criza economică începută în 2008. Asta înseamnă o pierdere de 1,6 triliarde dolari numai anul acesta și o pierdere totală de peste 6,5 triliarde dolari. Dar, și mai tulburător, fisura se lărgește, nu se închide (așa cum se întâmplă după o criză, când creșterea este mai rapidă decât în mod normal, deoarece economiile recuperează terenul pierdut).
Mai simplu spus, recesiunea de atât de lungă durată scade potențialul de creștere al Europei. Tinerii care ar trebui să adune acum experiență nu o fac. Deja se prefigurează pentru aceștia perspectiva unor venituri semnificativ mai reduse de-a lungul vieții lor decât dacă ar fi ajuns la vârsta la care să poată munci într-o perioadă în care piața muncii funcționa.
Între timp, Germania forțează alte țări să urmeze politici care le slăbesc, de fapt, economiile – și chiar democrațiile. Când cetățenii votează în mod repetat pentru o schimbare a politicii – și puține politici contează mai mult pentru ei precum cele care le afectează standardul de viață – dar li se spune că aceste schimbări sunt stabilite din altă parte sau că nu au nici o posibilitate de alegere, atât democrația, cât și credința în proiectul european au de suferit.
Franța a votat pentru o schimbare de direcție încă de acum trei ani. În schimb, votanților li s-a oferit o altă doză de austeritate pro-business. Una dintre teoriile care rezistă de multă vreme în economie este cea a multiplicatorului de echilibru bugetar – creșterea taxelor și, în același timp, a cheltuielilor stimulează economia. Și dacă taxele îi vizează pe bogați, iar cheltuielile pe săraci, multiplicatorul poate fi foarte eficient. Dar așa-numitul guvern socialist al Franței coboară taxele corporative și taie cheltuielile – o rețetă care slăbește aproape garantat economia, dar care este pe placul Germaniei.
Speranța stă în credința că dacă scazi taxele corporative vor fi stimulate investițiile. Dar acesta este un nonsens. Ce îi reține pe investitori (atât în SUA, cât și în Europa) este tocmai lipsa de consum, nu taxele mari. Într-adevăr, având în vedere că majoritatea investițiilor sunt făcute pe datorie și că plata ratelor este deductibilă, nivelul taxelor corporative are un efect minor asupra investițiilor.
Asemănător, Italia este încurajată să accelereze privatizarea. Dar prim-ministrul Matteo Renzi are bunul simț să recunoască faptul că vânzarea de bunuri naționale la prețuri de criză nu are sens. Argumente pe termen lung, nu necesități financiare de moment, ar trebui să determine ce activități pot trece în sectorul privat. Decizia ar trebui să fie bazată pe eficiența acelor activități, servind cât mai bine interesele majorității cetățenilor.
Privatizarea pensiilor, de exemplu, s-a dovedit costisitoare în țările care au încercat un astfel de experiment. Sistemul de sănătate cel mai privatizat din lume, cel american, s-a dovedit cel mai puțin eficient. Este ușor de demonstrat că vânzarea de bunuri deținute de stat la prețuri mici nu este un mod bun de îmbunătățire a situației financiare pe termen lung.
Toată suferința din Europa – aplicată în funcționarea monedei artificiale euro – este cu atât mai tragică cu cât este inutilă. Deși dovezile că austeritatea nu funcționează continuă să apară, Germania și alți vulturi continuă să o susțină, pariind viitorul Europei pe o teorie discreditată de mult.
Joseph E. Stiglitz, laureat Nobel în economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia. Cea mai recentă carte a sa, scrisă împreună cu Bruce Greenwald, se numește „Creating a Learning Society: A New Approach to Growth, Development, and Social Progress“.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
