Pe 26 mai, mătuşa Angelinei Jolie, Debbie Martin, a murit din cauza unui cancer la sân, la 61 de ani. Mama actriţei, Marcheline Bertrand, a murit la 56 de ani de o boală asemănătoare, cancer ovarian. Şi, cu două săptămâni înainte ca Martin să moară, Jolie a declarat că şi-a făcut o dublă mastectomie, după ce a aflat, în urma unui test, că are gena mutantă BRCA 1 – despre care medicii spun că măreşte de cinci ori riscul ca o femeie să dezvolte un cancer la sân şi de 28 de ori ca o femeie să dezvolte un cancer ovarian.
Testul care analizează gena BRCA pentru a identifica o mutaţie este scump – costă aproximativ 3.500 dolari. În Statele Unite, companiile de asigurări de sănătate decontează analiza numai dacă o rudă de gradul I – de exemplu, mama unei femei – a avut cancer de sân sau ovarian; alte femei trebuie să suporte integral costul testului. Având în vedere importanţa şi efectele prevenţiei, testul a devenit extrem de controversat, pentru că producătorul său, Myriad Genetics, deţine un patent generic care îi conferă monopolul şi îi aduce profituri uriaşe.
Anunţul lui Jolie a adus din nou această problemă în actualitate. Extrapolând, ea este unul dintre acele puţine exemple de oameni din showbiz/sex-simboluri, care, precum Madonna şi alte femei, alege cum să se nareze despre celebritatea ei. Pentru Jolie, acest lucru înseamnă că se foloseşte de statutul ei ca să aducă în dezbaterea publică anumite chestiuni – fie că este vorba de refugiaţii sirieni din Iordania sau de cancerul la sân.
Experienţa ei cu mastectomia şi sprijinul evident al soţului ei, Brad Pitt, au provocat un răspuns frenetic din partea presei, inclusiv din partea tabloidelor, care, cândva, au condamnat-o ca fiind „cealaltă femeie“, cea care a stricat căsnicia lui Pitt. Semnificaţia acestei poveşti – un sex-simbol îşi sacrifică sânii fetişizaţi de dragul copiilor ei, cu partenerul stându-i alături – este extrem de liniştitoare pentru femeile aparţinând culturilor vestice.
Oricine se poate întreba, desigur, dacă decizia lui Jolie va influenţa ofertele de roluri pe care le va primi de acum înainte în carieră. Deşi presa globală a fost entuziastă când a aflat despre alegerea ei, pentru o femeie occidentală nu a devenit mai puţin dificil să fie prezentată deopotrivă în ipostaza de mamă – lăsând deoparte ideea de fragilitate sau de slăbiciune – şi în cea de obiect sexual, generator de fantezii.
Dar importanţa poveştii lui Jolie se leagă de contextul în care se desfăşoară: un val de femei şi bărbaţi, aflaţi în diferite locuri din lume, insistă asupra atribuirii propriilor semnificaţii privind corpurile lor – fapte care, la fel ca şi can-cerul la sân, erau odată blamate, ascunse în tăcere, de ruşine sau teamă. Jolie a refuzat să trateze mastectomia ca pe un eveniment tragic sau îngrozitor şi nu i-a permis să o facă să se simtă „mai puţin femeie“. Astfel, ea refuză să intre în pielea femeii-victimă; prin acest gest, ea remodelează factorul în relaţie cu corpul şi povestea lui.
Jolie este vizibilă, însă povestea ei nu este singulară. Femeile din Brazilia au început să rupă tăcerea în legătură cu violurile trăite în mijloacele de transport în comun – agresiuni cu care se confruntă şi femeile din India şi Egipt. Sau cele două tinere din staff-ul oficialilor din New York care au depus plângeri de hărţuire sexuală împotriva politicianului Vito J. Lopez.
Similar, bărbaţii hărţuiţi în anii 1970, la Horace Mann, o şcoală privată cu prestigiu din New York, nu vor să mai stea în umbra „ruşinoasă“ în care i-au aruncat pedofilii protejaţi de autorităţile şcolare. Au intentat un proces şco-lii, ieşind în faţă cu numele lor.
Vremurile s-au schimbat – parţial, datorită unor astfel de oameni şi acţiunilor lor. În urmă cu 22 de ani, când Anita Hill l-a acuzat public pe unul dintre judecătorii nominalizaţi la Curtea Supremă, Clarence Thomas, de hărţuire sexuală, ea, presupusa victimă, a fost defăimată, fiind catalogată drept „un pic nebună şi un pic uşoară“ („a little bit nutty and a little bit slutty“, expresia în engleză).
În toate aceste cazuri, oricine poate vedea că femeile condamnate la tăcere – sau copiii, indiferent de gen – îşi asumă obligaţia şi dreptul de a vorbi despre situa–ţia în care se află şi îşi fac poveştile publice. Ei şi numai ei sunt cei care pot schimba semnificaţia pe care ceilalţi o atribuie sânilor lor, corpurilor lor şi evenimentelor dificile cu care ei se confruntă.
De când am început, în ultimii ani, să insist asupra faptului că tăcerea tradiţională şi anonimatul la care sunt condamnate victimele violului nu le conferă siguranţă, ci doar perpetuează cadrul victorian în care agresorii atacă fără teamă de consecin–ţe, iar victimelor li se cere să-şi poarte ruşinea, pledoaria mea a fost primită cu multă ostilitate. Acum însă evenimentele îmi dau dreptate: nimic nu se schim-bă până când totul se schimbă – adică până când o masă critică formată din victime nu se coalizează şi nu-şi prezintă situaţia sub numele lor, ca să respingă ruşinea pe care societatea le-o atribuie pentru că se confruntă cu o boală care mutilează, pentru că au fost violate sau pentru că au fost agresate de pedofili.
Angelina Jolie asociază fenomenului o faţă faimoasă. Dar mulţi alţii preiau frâiele şi afirmă, sus şi tare, fără să-şi ascundă identitatea: „Am dreptul să spun public ce mi s-a întâmplat şi să definesc lucrurile prin care am trecut folosindu-mă de propriii mei termeni; nu este ruşinea mea“.
Naomi Wolf este activist politic şi critic social, a cărei cea mai recentă lucrare se intitulează „Vagina: A new biography“.
Copyright: Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org
