Când, în 2009, Blejnar era Dumnezeul Fiscului pe Pământ, Victor Ponta nu era încă președintele PSD. Blejnar, montat politic, a sărit cu ambele picioare pe Ponta, căutându-l la contractele de sponsorizare raliuri. Ponta, eternul copilot al lui Titi Aur, avea pasiunea nebună pentru mașini și motoare. Atunci, au existat mari și lați doi oameni care au spus că Blejnar este motivat politic și comite o semi-ilegalitate. Unul a fost Radu Soviani, celălalt eu – niciunul dintre noi nu putem fi bănuiți de mare pasiune pentru Victor Ponta, nici atunci, nici acum. PSD-iștii însă, în acea vreme marii, bravii și vitejii bărbați ai neamului românesc și care acum diriguiesc patria, au tăcut cu toții mâlc în timp ce ANAF-ul îl caftea pe unul de-al lor.
Al doilea episod este de prin 2014, când Ponta era călare pe cai mari, era candidatul inevitabil: urma să devină președintele României, i se pusese la dispoziție un stadion de tip nord-coreean pe care PSD-iștii cu autobuze pline ochi l-au umplut cu adulatori. Nu puteți uita, evident, imaginea cu uralele ceaușiste ale celor 70.000 de oameni strânși de oastea lui Dragnea organizatorul, mai mulți ca la ultimul miting al ciuruitului. Megalomania era de o asemenea natură încât – s-a uitat acum, însă unii dintre noi își mai amintesc – Ponta a anunțat nu mai puțin de 3 posibili candidați la funcția de președinte, unul dintre ei era George Maior. George Maior era cel care spusese cu jumătate de an înainte că SRI-ul nu se va amesteca în probleme de politică, însă devenea candidatul de premier al lui Victor Ponta personalizând neamestecul, ce s-o mai ocolim atât. Petarda a fost aruncată într-o emisiune TV, menită a-i asigura candidatului (viitor șef al CSAT, nou posibil tătuc al sistemului) cooperarea cu instituțiile. Bravii bărbați ai PSD-ului nu s-au sesizat niciunul, buldozerul cu Ponta la manete se pregătea să netezească România. Era vremea când Iohannis mergea prin țară în campanie, de pildă, la Curtea de Argeș (orașul natal al Alinei Gorghiu), și dădea mâna cu 40 de persoane răsfirate pe lângă autobuzul de campanie.
Ani mai târziu, spune Codrin Ștefănescu, secretarul general al PSD, într-un interviu: „George Maior, cel care de ani de zile se visează preşedinte al PSD, prim-ministru sau chiar preşedinte de ţară, în echipă cu Coldea, Kövesi şi recent cu grupul Ponta, coordonează un plan de eliminare a lui Liviu Dragnea utilizând ultimele resurse pe care le mai au în sistem“. Păi, și unde era bravul domn Ștefănescu când ziceau unii că nu e bine –
cumva era prezent la datorie la lustruit candidatul cu periuța prin vreun studio TV? Sau era chircit de frică prin vreo debara?
Când Vasile Dâncu conducea, blagoslovit de PSD, o bună parte din guvernul tehnocrat, de pildă, măsurile de reformă administrativă, iarăși nu ați văzut vreun PSD-ist
care să-și rupă cămașa de pe el în public sau să-și dea foc prin emisiuni TV. În schimb, după ce a plecat guvernul, tehnocrații și însăși ideea de tehnocrație deveneau preșul favorit de care lumea să își șteargă picioarele în studiouri TV. Toată lumea a apreciat și a votat acea nenorocită strategie care a permis unui guvern să funcționeze timp de un an, au fost puțini de altă părere. De pildă, în BPN-ul PNL au fost două voturi împotrivă (ședința a fost organizată „democratic“ cu două ore înainte de începerea audierilor miniștrilor tehnocrați în comisiile parlamentare). Reforma promisă a partidelor nu a venit niciodată.
Un alt moment important a fost cel legat de protestele #rezist. Pe urmă, Grindeanu era baricadat cu un ficus în brațe împreună cu noul secretar general Ponta și a rezistat fix trei zile sub asaltul propriului partid, trimițând pe Facebook celebra poză de lucru în care Guvernul era redus la trei oameni. Înainte de acele zile, viteji precum Codrin Ștefănescu dădeau ca sigur, pe surse, sosirea unui puhoi masiv de oameni care să izbândească în lupta cu hoardele sorosiste și, asemeni minerilor din ’90, să termine odată cu liftele păgâne aflate în Piața Victoriei. Se vorbea de un milion de oameni, deși PSD-ul reușise maximum 70.000 aduși cu autobuzele. Până la urmă, nu s-a organizat nicio manifestație, singurul care a organizat ceva cu vreo 6.000 de oameni a fost Adrian Țuțuianu la Dâmbovița. Era omul care în paralel mârâia la conducerea SRI-ului din funcția de președinte al comisiei de control parlamentar, comisie la care a funcționat transpartinic ani de zile doar celebra zicere: „Șefu, era să aveți o scamă“. Țuțuianu a progresat ulterior, fulgerător, în postul de ministru al Apărării, fiind garotat în ultimul moment pentru că se bănuia că putea fi un viitor competitor de prim-ministru pentru Tudose, iar la partid pentru Dragnea. Ștefănescu, iarăși curajos de nu se mai poate, îl critica după ce nu mai era.
Desigur, cel mai tare militant este și pugilistul Mirel „pumnii mei minte nu are“ Palada, care a început cu a-i trage un pumn în gură lui Mihai Goțiu, urma să îl dea și cu capul de masă. Dincolo de acest incident, PSD-ul intră într-o etapă mai puțin militantă în care vârfurile de lance vor rămâne Dragnea și Tăriceanu („Nu ne considerăm într-un război în care să luăm acum o bazooka şi să tragem în ceilalţi care ne atacă“). Strategia va fi una parlamentară, Ponta este de departe cel mai zgomotos pion anti-Dragnea. Dincolo, se vede influența resosirii în țară a consultanților israelieni care au aceeași strategie ca la alegeri: vorbiți cât mai puțin de corupție și de decapitarea justiției și cât mai mult despre programul guvernamental și așa-zisele beneficii pentru populație pentru că acest lucru îi va permite PSD-ului să pună mâna pe toată puterea la următoarele alegeri prezidențiale. Este o luptă de putere care riscă să sfâșie nu doar clasa politică și părți din partide sau din Guvern, riscă să producă și crevase în instituții statale cu rol statal, dar nu cred că va preocupa pe cineva acest „detaliu“.
