E greu sa fii scriitor si jurnalist in acelasi timp. In ce ma priveste, in orice caz, mie imi este din ce in ce mai greu. Luate separat, ambele meserii sunt extraordinare. Cand sunt exercitate impreuna, ele incep sa se bata cap in cap, se ciocnesc chiar cu o violenta surprinzatoare.
Literatura te trage oarecum in sus, spre inaltimi, spre tot ce e mai sublim in om. Jurnalismul, dimpotriva, mai ales cand e practicat zi cu zi, te izbeste de pamant, de realitate, de actualitate. Literatura iti da o speranta, te ajuta sa explorezi omul in zonele sale de puritate, de mister cosmic. Jurnalismul te obliga sa descoperi mizeria realitatii, lipsa de speranta reala in viitor, faptul ca oamenii comit la nesfarsit aceleasi greseli istorice si raman mereu la fel de odiosi.
Literatura inseamna si poezie, foame de nuante, incoronare a omului ca o reusita a vietii, poate a intregului univers. Jurnalismul vine sa-ti puna zilnic in fata acel buletin de stiri care nu este altceva decat o lista de orori – ultima lista de orori comise de om pe planeta. Explorat de scriitor, omul este o fiinta cu potentialitati infinite. Prezentat de jurnalist, omul ramane vesnic aceeasi bruta incapabila sa renunte la violenta si la satisfacerea poftelor sale imediate.
Cum spuneam, cele doua meserii sunt in acelasi timp fascinante si necesare, dar, atunci cand se reunesc in aceeasi fiinta, ele incep oarecum sa nu mai aiba incredere una in alta. Scriitorul incepe sa nu mai aiba incredere in om pentru ca imaginea despre om prezentata de jurnalist este catastrofala. Iar jurnalistul incepe sa nu mai aiba incredere in scriitor pentru ca tot ceea ce imagineaza acesta in jurul omului este contrazis de realitate.
Imaginea omului, asa cum emana ea din literatura universala, este una in general eroica: omul sfideaza zeii, se lupta pentru o idee, rezista impotriva curentului, viseaza la perfectiune, crede in progres si in sensul sacrificiului… Chiar si la cei mai pesimisti autori, pentru care omul este un vesnic prizonier al societatii sau al istoriei, exista o lumina care razbate tocmai din capacitatea scriitorului de a denunta dilemele existentiale ale fiintei umane.
Imaginea omului, asa cum emana din demersul jurnalistic, este una total regresiva si contine lista flagelurilor care afecteaza astazi planeta: conflicte interminabile, razboaie civile, epurari etnice, masacre, dictaturi sinistre, terorism, integrism, extremism, trafic de droguri, prostitutie, turism sexual, industrie pornografica, mafii si retele mafiote, imigratie clandestina, exploatarea copiilor, poluare si dezastru ecologic, foamete in emisfera sudica si societate de consum deliranta in emisfera nordica etc., etc., etc…
Daca intr-o buna zi niste extraterestri ar veni si ar incerca sa inteleaga omul folosind ca materie numai literatura care s-a scris timp de trei mii de ani, demersul lor ar fi infinit, ca si placerea de a descoperi milioanele de straturi ale psihologiei umane. Daca aceiasi extraterestri ar folosi ca materie numai ce s-a scris in ziare si numai informatiile de tip jurnalistic, ei ar avea imediat impresia ca omul si istoria sa sunt un caz clinic, un fel de infundatura in vasta aventura a vietii.
Cand sunt fata in fata, jurnalistul si scriitorul isi mai reproseaza ceva: si anume ca se imbata cu apa rece si se lasa manipulati in demersul lor. si ce daca ai reusit, in scrierile tale, sa surprinzi contradictiile insuportabile ale omului – il intreaba jurnalistul pe scriitor, omul nu devine in nici un caz mai bun, literatura nu darama nici o dictatura si nu rezolva nici un conflict. si ce daca ai reusit, prin informatiile tale, sa demasti prostia, raul si cruzimea – il intreaba scriitorul pe jurnalist, nimeni nu tine cont de adevarurile tale, nici un om politic nu isi paraseste locul cuprins de remuscari, nici un judecator nu incepe sa ancheteze imediat pe marginea celor demascate de tine.
Invinsi, dezabuzati, descurajati, cei doi, scriitorul si jurnalistul, stau cateodata la aceeasi masa, cu un singur pahar de bere in fata, si privesc in gol. Cineva isi bate joc de noi, spun ei. stiu cine isi bate joc de mine, spune scriitorul, de mine isi bate joc omul, omul in general, omul care scapa mereu oricarei definitii, omul care are prea multe contradictii si ambiguitati pentru a accepta un portret definitiv. Daca o masina ar avea tot atatea contradictii cate are fiinta umana, n-ar fi in nici un caz capabila sa functioneze, ar incepe sa scoata fum, sa-si scuipe articulatiile si ar termina prin a exploda.
si eu stiu cine isi bate joc de mine, spune jurnalistul. De mine isi bate joc omul politic, omul politic in general, cel care ma manipuleaza cu tot cu informatia mea. Nu am dovezi, dar stiu ca in fiecare seara toti oamenii politici din lume se intalnesc si fac bilantul zilei: am reusit, se intreaba ei, sa-i facem si astazi pe ziaristi sa scrie numai despre noi, sa-i facem pe oameni sa se gandeasca numai la noi si sa ne ofere tot timpul lor, sa-si umple creierul cu imaginea noastra, cu discursurile noastre, cu disputele noastre si chiar cu cancanurile legate de viata noastra? Iar raspunsul este, de fiecare data, DA.
Acest tip de dialog intre scriitor si jurnalist este urmat in general de un lung moment de tacere. Dupa care scriitorul ii spune jurnalistului: ai grija, vezi ca incepi sa cazi in fictiune.
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
