Pentru Dan Voiculescu actualele vremuri sunt, indubitabil, atât faste, cât şi surescitante. Megaalianţa politică pe care a dorit-o va fi încheiată, cu mare probabilitate, cât de curând, astfel că peste nu mult timp aceasta va putea acţiona în vederea transformării ţării într-o extensie a brandului care l-a îmbogăţit şi consacrat.
De peste un deceniu, trustul său media s-a concentrat aproape exclusiv pe partide şi personaje politice cu realizări puţine, dar ahtiate după mediatizare. Aidoma şmecherului din sat care posedă unicul podeţ peste pârâul ce traversează teritoriul comunei, Voiculescu şi-a augmentat puterea prin exploatarea nonstop a preţioasei sale resurse. Dureri de cap îi va fi dat, probabil, nu maşinăria sa media – care funcţionează ca unsă -, ci materialul uman avut la dispoziţie. Cititorii şi spectatorii pot judeca singuri dacă Ponta şi Antonescu ar fi avut, în viaţa de zi cu zi, cea mai mică şansă în ochii patronului de trust – să zicem dacă cei doi s-ar fi prezentat la un interviu de angajare în faţa acestuia. Un tinerel naiv, cu ceva aere de procuror înfipt, şi un politician de o indolenţă notorie, dar cu ifosele lui Carol al II-lea în faza sa totalitară, nu par tocmai candidaţii ideali pentru a prelua conducerea Frontului Popular Anti-Băsescu. Vanitatea şi nesiguranţa fiecăruia dintre cei doi sunt factori care pot conduce oricând la un eşec lamentabil al proiectului.
O altă necunoscută rămâne chiar Voiculescu – un aliat care faţă de PSD şi-a demonstrat, de-acum, nestatornicia şi care a încheiat oricum, de-a lungul vremii, o serie întreagă de înţelegeri şi protocoale de colaborare doar pentru a le rupe apoi ori de câte ori trădarea partenerului promitea mai multe avantaje decât lealitatea faţă de acesta.
Se prea poate ca planurile lui Voiculescu să vizeze, de fapt, instituirea unei ordini politice mai depersonalizate, în cadrul căreia partidul dominant şi, în consecinţă, statul ajung simple extensii ale finanţatorilor lor. În acest caz, Ponta şi Antonescu ar deţine, până la urmă, cam la fel de multă pondere în politica noii Românii corporatiste ca Ludovic Orban sau Miron Mitrea actualmente în cadrul partidelor lor.
Cu toate eforturile sale de a năşi acest viitor corporatist al ţării, fără limite bine definite între afaceri şi politică, presupun că lui Voiculescu nu-i vor fi scăpat, totuşi, evenimentele din Tunisia, care au ţinut, zile bune, prima pagină a marilor ziare din lume. Acolo, regimul autoritar al lui Zine el-Abidine Ben Ali a sucombat rapid în faţa revoltei populare, dictatorul fugind din ţară după nici două săptămâni de la declanşarea protestelor. Acum, personaje ilustre precum Dominique Strauss-Kahn sunt fie stingherite de bunele relaţii pe care le-au întreţinut până recent cu dictatorul, fie se grăbesc să reacţioneze conform proverbului „mai bine mai târziu decât niciodată” – vezi eurosocialistul Martin Schulz, care a anunţat zilele trecute excluderea partidului de guvernământ tunisian RCD din Internaţionala Socialistă pe motiv că politicile acestuia s-ar dovedi incompatibile cu dezideratele IS. Socialiştii de pretutindeni au avut, aşadar, nevoie de o revoltă pentru a se dumiri cu privire la acest aspect.
Vor exista, neîndoielnic, destule voci externe care să agreeze viziunea lui Voiculescu privind viitorul României. Cu ceva noroc şi în baza excelentelor contacte ale profesorului Marga la Vatican, Felix s-ar putea trezi chiar şi primit în audienţă de Suveranul Pontif. Nu va conteni să explice oricărui VIP politic din străinătate că o Românie scăpată de sub tutela actualului agitator prezidenţial va fi una mai stabilă şi predictibilă. S-ar putea chiar să aibă dreptate – viitorul ne va lămuri. În noua eră însă puterea va încăpea încet, dar sigur pe mâini private.
Cu excepţia cazului în care unicul personaj public ce continuă să se bucure de încrederea românilor, anume Mugur Isărescu, s-ar lăsa convins să preia rolul de „Deus ex machina” pentru a spulbera visele de putere ale megaalianţei, România pare sortită să-şi încheie, de-acum, era postdecembristă – tulburătoare atât prin deziluziile, cât şi prin aspiraţiile ei. A fost o eră în care forţele politice s-au demonstrat, toate, prea slabe pentru a-şi putea adjudeca supremaţia. Probabil că un mercantilism postdemocratic va lua curând locul situaţiei de pat politic cu care ne-au obişnuit PSD şi variii săi rivali. Iar statul va ajunge preş în faţa superpartidului înfiinţat de mogul. Mariajul dintre puterea judiciară şi cea politică la care visase neîndemânaticul senator pesedist Cătălin Voicu va avea în fine loc, fiind urmat, probabil, de altele – survenite în alte sfere.
Nu-i de mirare că asemenea perspective ajung să-l irite până şi pe Dinu Patriciu, care ne anunţa deunăzi că ar susţine un nou partid. În obsesia sa de a distruge tot ce ţine de Băsescu şi de polul acestuia de putere, Voiculescu pare a fi dat peste vechea formulă a domniei privilegiate, mai mult sau mai puţin eficace, bine cunoscută românilor sub denumirea de „domnie a fanarioţilor”. Rămâne de văzut dacă, după un deceniu de vizionare a Antenelor, românii au ajuns destul de resemnaţi pentru a accepta fanariotismul de tip nou care li se propune?!
