În mai puţin de 24 de ore, Istanbulul a cunoscut o intensificare a violenţei politice, la mai puţin de două luni de alegerile legislative din 7 iunie, de care preşedintele Recep Tayyip Erdogan intenţionează să profite pentru a obţine o majoritate calificată ce i-ar permite să transforme Turcia într-un regim prezidenţial forte. Totodată, atacurile de săptămâna trecută ar putea permite guvernului să justifice adoptarea unui contestat „pachet de legi securitare“ care vor acorda puteri speciale forţelor de ordine. Totul având în fundal tensiuni la vârful puterii turce, dezminţite de autorităţi.
De câteva zile, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan şi guvernul său se critică în public pe tema dosarului kurd, dezvăluind tensiuni inedite în sânul regimului în ajunul legislativelor, subliniază observatorii vieţii politice turce. De două ori, săptămâna trecută, influentul vicepremier Bulent Arinci şi-a permis să îl pună la punct pe Erdogan, care critica modul în care guvernul gestionează delicatul dosar al negocierilor de pace cu rebelii kurzi. „Îl iubim pe preşedinte, cunoaştem forţele sale, apreciem serviciile aduse, dar nu uitaţi că există un guvern în această ţară”, a declarat Arinci, subliniind că „guvernul este singurul responsabil de procesul de pace”. Erdogan a criticat deschis guvernul premierului Ahmet Davutoglu, considerat prea conciliant cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), şeful statului repetând că se va opune oricărei noi iniţiative atâta vreme cât PKK nu a depus armele, atitudine care arată că intenţionează să rămână „stăpânul jocului”: „Procesul de pace a început sub responsabilitatea mea… Este dreptul meu, datoria mea de a-mi exprima opinia. Sunt şeful statului, fiecare are locul său”.
Tensiunea a mai crescut câteva grade lunea trecută, când primarul Ankarei, foarte bogatul Melih Gokcek, un fidel al preşedintelui, i-a cerut lui Arinci să demisioneze, acuzându-l de legături cu mişcarea imamului Fethullah Gulen, considerată inamicul numărul 1 al regimului. Aceste schimburi de replici au inflamat comentatorii, care au văzut semnele unei fracturi între Erdogan, care a fost premier din 2003 până la alegerea sa ca preşedinte în august anul trecut, şi succesorul său în fruntea guvernului, Ahmet Davutoglu. Demisia recentă a atotputernicului şef al serviciilor secrete turce (MIT), Hakan Fidan, cu aprobarea premierului, apoi reîntoarcerea la post la insistenţele lui Erdogan, alimentaseră deja scenariul unei neînţelegeri între cei doi lideri turci.
Marxiştii, în fierbere
Situaţia intervine cu doar două luni înainte de alegerile legislative, în timp ce societatea turcă este polarizată între partizanii şi adversarii preşedintelui. Miercuri, 1 aprilie, au avut loc confruntări între poliţie şi manifestanţi în două cartiere ale megapolisului turc, în Okmeydani, cartierul de origine al tânărului Berkin Elvan, un fief al mişcării marxiste DHKP (Partidul Frontul revoluţionar de eliberare a poporului), ca şi în Gazi, cartier majoritar alevi – o aripă a şiismului, minoritar în Turcia, de unde erau originari cei doi care au luat ostatic un procuror şi au fost ucişi de poliţie marţi seară. În operaţiunea de eliberare a magistratului, acesta a fost grav rănit şi a sucombat la spital. El ancheta moartea tînărului Berkin Elvan, ucis de o grenadă lacrimogenă care l-a lovit în cap în timpul revoltelor din Gezi, în iunie 2013. După luarea de ostatici a avut loc un atac împotriva unui sediu al Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), al preşedintelui Erdogan. Miercuri seară, un schimb de focuri a izbucnit în faţa sediului poliţiei din metropola turcă, în cartierul Fatih, pe malul european. O femeie, care purta o centură de explozibili, şi un bărbat au fost implicaţi în atac şi ambii au fost ucişi de poliţişti. Atacurile au fost revendicate de activişti DHKP şi poliţia a procedat la un val de arestări în rândul presupușilor militanţi ai formaţiunii marxiste la Izmir şi Istanbul.
Lupta pentru controlul AKP
Diverse publicaţii estimează că eforturile preşedintelui Erdogan de a-şi menţine dominaţia asupra politicii ţării s-ar afla la originea sciziunii cu partidul său, AKP. Lupta pentru controlul partidului se poartă acum asupra cui va decide lista candidaţilor pentru alegerile parlamentare din iunie, rezultatul acestei lupte putând decide nu numai soarta AKP, dar a ţării întregi.
Premierul Davutoglu a încercat să minimalizeze divergențe publice între vicepremierul Arinci şi Erdogan asupra cui îi revine dreptul de a conduce ţara, dar tensiunile la vârful piramidei politice par a fi în creştere. Soli Ozel, expert în relaţii interna-ţionale la Universitatea Kadîr din Istanbul, declară că problema de a şti cine va determina lista candidaţilor AKP pentru Parlament alimentează tensiunile politice. „Această controversă a izbucnit cu două săptămâni înaintea anunţării listei candidaţilor. În fiecare săptămână avem o nouă dezvoltare”. Ozel a precizat: „Acum o lună, când Fidan a demisionat, părea că a învins Davutoglu, când Fidan s-a întors la post, părea Erdogan învingător”. Dar, potrivit expertului turc, va fi o luptă îndelungată pentru stabilirea celui ce va alcătui lista. Dacă va fi Erdogan, Davutoglu va deveni şi mai mult o figură slabă, chiar dacă va câştiga alegerile, pentru că nu va mai fi în măsură să controleze caucusul partidului.
În timp ce Constituţia îl obligă pe preşedinte să rupă orice legătură cu AKP, la putere, observatorii declară că Erdogan nu face un secret din faptul că doreşte să continue să controleze partidul, iar Yuksel Taskin, politolog la Universitatea Marmara din Istanbul, a declarat că preşedintele consideră capacitatea de a controla lista candidaţilor ca pe o problemă de supravieţuire politică. Pentru Erdogan este importantă puterea, arată Taksin, precizând că singura sa preocupare este „loialitatea absolută”. „Se teme că va fi răsturnat de conspiraţii bizantine în sânul partidului. Davutoglu nu dispune de charisma şi poziţia lui Erdogan în partid şi este prudent, pentru a evita o confruntare directă, cu preşedintele, estimează Taksin. Davutoglu nu este pregătit pentru o confruntare directă dar face unele mişcări. Cel mai important pentru Davutoglu este să controleze partidul şi viitorii deputaţi în Marea Adunare Naţională turcă. Analiştii spun că Davutoglu a lucrat dur pentru a-şi plasa propriii partizani în sânul partidului şi al statului după ce a devenit premier. Rezultatul luptei pentru stabilirea listei candidaţilor ar putea avea consecinţe grele. „Dacă lista va fi stabilită de Erdogan, putem fi siguri că, după alegeri, AKP va face tot ce vrea preşedintele… O preşedinţie executivă şi o nouă Constituţie şi Erdogan în fruntea Executivului. Dacă lista va fi stabilită de Davutoglu, nu va fi aşa cum vrea Erdogan”.
Erdogan face turnee în ţară aproape zilnic, predicând virtuţile transformării Turciei parlamentare într-un sistem prezidenţial, în timp ce Davutoglu rămâne tăcut asupra acestei probleme. Până în prezent, cei doi lideri au avut grijă să nu fie văzuţi în dezacord în public, dar observatorii spun că adevărata bătălie se duce în culise.
Izolat în Palat?
Ultima criză politică priveşte Banca Centrală a Turciei, Erdogan criticând pentru a şasea oară în două luni preşedintele acesteia, Erdem Basci, care refuză să scadă drastic rata directoare în numele luptei contra inflaţiei. Declaraţiile virulente ale şefului statului contra Băncii Centrale a Turciei au venit într-un moment în care fricţiunile se înmulţesc în sânul Executivului. Criticile lui Erdogan au rănit vice-premierul însărcinat cu Economia şi ministrul de Finanţe, la un pas de a demisiona, iar declaraţia purtătorului de cuvânt al AKP privind încrederea în guvernatorul Băncii Centrale a fost privită de Erdogan drept trădare.
Nu trece o zi fără ca Recep Tayyip Erdogan, primul preşedinte ales prin vot universal direct şi care, potrivit Constituţiei, are un rol onorific, să nu profite pentru a face declaraţii publice care tulbură ambianţa în cadrul guvernului. Declaraţii care relevă că nu se va mulţumi doar să stea la palatul prezidenţial, omul-forte al ţării începând să incomodeze anturajul său, potrivit liderului opoziţiei kemaliste, Kemal Kilicidaroglu.
Ales preşedinte în august 2014, Erdogan a lăsat guvernul pe mâna fostului său ministru de Externe, Ahmet Davutoglu, cei doi fiind foarte apropiaţi. Davutoglu a fost consilier diplomatic al premierului Erdogan, ministru şi în final prim-ministru. Dar în politică cei doi au cunoscut anumite fricţiuni. Cum este cazul comisiei parlamentare însărcinate cu anchetarea afacerilor de corupţie implicând patru foşti miniştri. Davutoglu doreşte trimiterea lor în faţa Curţii Supreme, o situație inacceptabilă pentru Erdogan. La fel pentru legea privind transparenţa care ar impune aleşilor să-şi declare patrimoniul, Erdogan cerând amânarea proiectului pentru a nu bara drumul persoanelor care doresc să candideze la alegeri.
Cel mai mult l-a agasat pe preşedinte demisia şefului serviciilor secrete, Hakan Fidan, cu aprobarea premierului, urmând să candideze la legislativele din iunie, dar presiunile lui Erdogan au determinat reîntoarcerea sa la post. Un moment de dezacord Erdogan-Davutoglu a fost cel de la debutul anului, când consilierul preşedintelui, fostul ministru al Transporturilor, Binali Yldirim, l-a sfidat pe şeful guvernului anunţând reuniunea apropiată a Consiliului de Miniştri sub preşedinţia lui Erdogan. La 19 ianuarie, figura supărată a premierului nu a trecut neobservată. Potrivit cotidianului Cumhuriyet, Davutoglu i-a cerut lui Erdogan să nu reunească acel Consiliu cel puţin până la alegerile din iunie pentru a nu-l transforma într-un „şef fără greutate” în faţa opoziţiei. Erdogan a acceptat până în ziua în care serviciile premierului au publicat fotografii demonstrând că Davutoglu şi şeful Statului Major erau la conducerea operaţiunii din Siria. Într-un comunicat, preşedinţia a precizat că şeful statului şi şef al armatei a supervizat personal operaţiunea şi anunţa pentru 9 martie reuniunea Consiliului de miniştri sub preşedinţia lui Erdogan.
Ex-preşedintele Gül iese la rampă
Abdulah Gül, fost preşedinte al Republicii (2007-2014), a făcut o declaraţie uimitoare – anume că se opune unui „sistem prezidenţial à-la-turque”. Opinie care tranşează în mod radical poziţia succesorului său care se străduie să impună acest sistem. Ce spera să devină Erdogan după alegerea la Magistratura Supremă în august anul trecut? Şef de stat, şef al Executivului, şeful partidului. Bulent Arinci, vice-prim-ministru, şi Abdullah Gül, ambii membri ai triumviratului care a fondat partidul în 2002, nu mai sunt în cărţi. Arinci nu este un politician de rând, este unul din cei trei fondatori ai AKP, alături de Gull şi Erdogan.După ce Gül a devenit preşedinte în 2007, Arinci a fost considerat „al doilea om” în AKP. În cursul ultimilor trei ani, el l-a contestat pe Erdogan în diverse probleme şi recent a admis că „jumătate din societate ne urăşte” şi că AKP este responsabil pentru asta.
Neîncrederea lui Arinci faţă de Erdogan a venit ca un şoc într-un cadru politic pentru care acesta este considerat singurul stăpân al universului AKP . Totul este o lovitură dură pentru partid în apropierea scrutinului din 7 iunie şi un jurnalist avertiza că „partidul este pe cale să-şi piardă charisma”. Fără îndoială, Erdogan este încă şeful venerat în AKP, dar partidul este expus în faţa divergenţei dintre preşedinte şi Cabinetul Davutoglu, care doreşte să se salveze de „tutela” lui Erdogan şi să fie capabil să se ţină pe propriile picioare.
Mărul discordiei
Hakan Fidan, paznicul secretelor Turciei, a ieşit din umbră acum o lună, când a decis să demisioneze pentru a candida la legislativele din 7 iunie. Discret, puternic şi redutabil, acest subofiţer se află, la 47 de ani, în centrul tuturor dosarelor sensibile din Turcia pentru care dă socoteală doar şefului statului.
Numit în 2010 în fruntea serviciilor secrete, el este cel care conduce delicatele negocieri de pace deschise de peste doi ani cu şeful istoric al rebelilor PKK, Abdullah Ocalan, deţinut în insula-închisoare Imrali. El este cel care trage sforile politicii siriene a Turciei, devenind artizanul legăturilor foarte controversate cu jihadiştii cei mai radicali, printre care cei din grupul Statul Islamic, care combat regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad, oaia neagră a Ankarei.
Hakan Fidan a participat din 2009 la discuţiile secrete de pace de la Oslo cu şefii PKK, dar în 2011 informaţii publicate în presa turcă au dus la eşecul lor. Episodul l-a pus într-o situaţie dificilă, procurorii suspectând că şi-a depăşit mandatul în acele negocieri şi somându-l să dea explicaţii. Pentru a-l proteja, Erdogan nu a ezitat să determine Parlamentul, pe care îl controla, să voteze o lege care exonera agenţii MIT să răspundă cererilor justiţiei. În 2013, un ziarist american l-a acuzat că a vândut Teheranului identitatea unui spion israelian ce opera în Iran. Autorităţile au dezminţit acuzaţiile. La începutul anului trecut, mai mulţi dintre agenţii săi au fost interceptaţi la frontiera siriană cu un camion de arme destinate rebelilor sirieni radicali. Afacerea a produs un scandal uitat rapid după ce MIT a reuşit în septembrie să elibereze 46 de turci ţinuţi ostatici în Irak de jihadiştii SI.
Şeful spionilor turci a revenit la post după ce demisionase, pentru a putea candida pentru Parlament, o revenire datorată presiunilor lui Erdogan. Şeful statului a precizat că nu admite decizia lui Fidan, dar nu a explicat motivele, analiştii estimând că dacă ar fi intrat în Parlament ar fi putut deveni un aliat puternic pentru Davutoglu şi un posibil mijloc de influenţă asupra preşedintelui. Potrivit opoziţiei turce, „este evident că preşedintele Erdogan se îndreaptă spre obiectivul de a folosi MIT pentru interesele sale politice”.
