Vestea se raspandise incet, ca la tara. Patru muncitori romani locuiau de cateva saptamani intr-o casa de la marginea zonei viticole Sancerre, in centru, pe Loara. "Se pare ca sunt foarte simpatici si muncitori, imi spune Marie-Claude, ce-ar fi sa le facem o vizita?" Impreuna cu Marie-Claude infiintasem imediat dupa caderea vechiului regim din Romania o asociatie care a dus pe Valea Bargaielor un tractor, unelte agricole, rechizite, carti, haine, ajutoare de tot felul… iar convoaiele s-au repetat cativa ani la rand. Nu e de mirarea ca i se raporteaza ei, la Sancerre, tot ceea ce are de-a face cu Romania si se petrece in departamentul Cher. Baietii erau intr-adevar simpatici. Victor, cel venit din Maramures, parea a fi seful natural al echipei. Era nu doar cel mai vanjos, dar vorbea si cel mai bine franceza.
Ceilalti, de asemenea, barbati frumosi, tineri; usor sfiosi, rupand cu gesturi ceremonioase tarta pusa pe masa de proprietara casei care ii gazduia si care de multa vreme i se adresa fiecaruia pe numele mic. Unul din Bacau, altul de la Resita, un al patrulea, mai tanar, tot de prin partile Transilvaniei. Un inginer francez ii specializase intr-o noua tehnica de consolidare a caselor care suferisera distorsiuni importante dupa valul de caldura din urma cu cativa ani. Aplicau un fel de metoda revolutionara despre care se dusese vestea in toata zona. Venea uneori pe santier chiar arhitectul principal, cu noi clienti, sa le arate metoda inventata de el, aplicata de acesti romani. Se simtea din vorbele lui Victor o secreta mandrie. Ei faceau asta, ei, romanii. Nu era usor, mai ales cu ploile de primavara, tehnica trebuia respectata la milimetru, dar reuseau de fiecare data. Li se arata atata incredere incat controalele de calitate se rarisera la cateva saptamani o data. Dar seara erau franti de oboseala. Se intorceau direct acasa, iar a doua zi o luau de la capat. Ploaia de afara batea peste butucii de vie.
O clipa mi-am facut reprosuri ca le-am intrerupt odihna de duminica. Peisajul il transportase insa pe Victor spre colinele din satul sau. si m-a intrebat brusc, cu ceva urgent si ultimativ in glas, cum e cand stai de aproape douazeci de ani in alta tara, desi cu gandul la locurile de unde ai plecat? Ca el, desi plecat numai de cativa ani, se intoarce deseori in sat, dar parca n-ar mai vorbi aceeasi limba cu cei de pe acolo. Adica vorbeste tot romaneste, dar cu multi nu se mai intelege. Incearca sa le explice ca nu-si fac bine casele, ca risipesc materialul, ca nu se gandesc la aspectul functional… Degeaba. "L-am luat pe un vecin sa astupam gropile de pe ulita si sa facem drum bun, ca sa scapam de noroaiele in care mi-am implantat picioarele toata vremea copilariei mele. N-a iesit nimic, tot timpul ma banuia ca am eu un interes ascuns. Ca vreau sa construiesc ceva in capatul ulitei. Ce interes sa am, ca eu plec? Am schimbat pana acuma zeci de santiere si de meserii, m-as intoarce acasa, dar numai daca pot sa ma inzestrez cu cele mai bune unelte de pe aici. Dar, in primul rand, cu o echipa ca asta." Indoiala continua sa-l munceasca. Poate ar avea nevoie nu doar de unelte noi, dar si de o noua mentalitate care sa-l intampine la intoarcere, cu care sa se ajute. Nu stie cum sa se explice. Tot ceea ce a vazut in acesti ani de munca pe santierele occidentale i-a deschis ochii, l-a facut sa gandeasca altcumva, i-a dat si mai multa incredere in el. Simte ca poate sa duca si in Romania tehnica noua, organizare noua de santier, mai multa pricepere si rapiditate.
Dar cum sa le explici toate astea unora care nu vor sa puna osul sa se schimbe? si revine la tema caselor: cum de nu exista in Romania o lege care sa fi impiedicat raspandirea atator palate tiganesti cu turnulete de cel mai prost gust, care mutileaza peisajul tarii? Ca de te uiti prin restul Europei, nu vei vedea nicaieri atata adunatura de gust mizerabil. si nici atata fala inutila. La ce-i foloseste unei familii de doua persoane o casa cu zece camere si lift in interior, daca locuieste tot in bucatarie? Simt ca indignarea lui neputincioasa a ajuns la culme. Cum sa-i poti explica unui strain in mod rational ca exista o tara in Europa unde oamenii se spetesc sa-si faca locuinte uriase nu ca sa le locuiasca, ci doar ca sa le arate altora? Opriti pe culmea acestui paradox, traducem discutia noastra si gazdelor franceze. Iar replica vine prompt. "Vor invata si romanii, nu va temeti, ca a trai bine inseamna a trai ascuns, adica discret, cum spune un proverb pe la noi." Excelenta remarca! Sa speram ca generatia lui Victor va aduce in Romania nu doar mestesugurile Occidentului, dar si aceasta filosofie a discretiei. Care face din viata ceva autentic, ceva ce merita sa fie trait.
