Pentru a rămâne la putere, Muammar Gaddafi a pornit un adevărat război împotriva propriului popor, asumându-şi astfel un conflict de proporţii cu statele occidentale. Într-un interviu acordat României Libere, fostul ministru de Externe Ştefan Andrei povesteşte despre cât era de „apucat” excentricul lider de la Tripoli, cum l-a umilit acesta pe Ceauşescu şi de ce a întreţinut România comunistă relaţii speciale cu regimul Gaddafi.
Au fost momente în conflictul din Libia care au semănat cu evenimentele din decembrie ’89 din România. Şi cifrele victimelor sunt imprecise. Ceauşescu şi Gaddafi semănau şi ei în vreun fel?
Ş.A.: Cauzele din România, atunci, şi cele din Libia, astăzi, sunt diferite. Noi nu am atras cu petrolul şi aveam relaţii bune cu Israelul şi relativ bune cu SUA. În Libia cauzele sunt petrolul şi faptul că, deşi Gaddafi a declarat că renunţă la armele chimice şi la arma nucleară, nu a primit certificatul că a încetat şi sprijinirea mişcărilor teroriste.
În ultimii 10 ani s-a ajuns la o relaxare a relaţiilor Libiei cu Occidentul, s-au semnat contracte pe armament.
Ş.A.: Anii ’80 au fost cei mai crunţi ai relaţiilor Libiei cu SUA şi cu unele state occidentale. Acum, când au apărut evenimentele, relaţiile nu mai cunoşteau încordarea din anii ’80, însă Libia are nefericirea de a avea prea mult petrol pentru cei 5,5 milioane de locuitori. De aici şi sumele foarte mari de bani cheltuite pentru înarmare şi sprijinirea mişcărilor teroriste. Este o situaţie cu totul deosebită faţă de cea din România, aşa cum nici Gaddafi nu se potrivea cu Ceauşescu. Eu l-am cunoscut, am fost în Libia, l-am întâlnit şi la Bucureşti. Omul era imprevizibil.
În ce sens?
Ş.A.: Era un apucat, nu ţinea seama de cutumele protocolului internaţional, iar gândirea lui era lipsită de logică, era o împreunare între nişte idei socializante şi islamism.
El a inventat acel socialism islamic.
Ş.A.: Da. La începutul anilor ’70, Gaddafi ne-a propus ca Libia să ne dea gratuit 6 milioane tone de petrol, iar noi să rupem relaţiile cu Israelul.
În ce an era?
Ş.A.: În 1973. Bineînţeles, Ceauşescu nu a acceptat, dar pe baza invitaţiei orale trimisă prin Jalloud (Abdul Salam Jalloud, fost prim-ministru – n.r.), în 1974 Ceauşescu vizitează Libanul, Siria, Irakul şi Libia. La convorbiri, fără să spună nimic, Muammar Gaddafi s-a ridicat cu toată delegaţia şi a părăsit sala. De fapt, Gaddafi s-a retras ca să-şi facă rugăciunea, dar nu s-a scuzat.
Ceauşescu ce reacţie a avut?
Ş.A.: Ce să facă, a acceptat. În cele din urmă s-a căzut de acord să se dezvolte relaţiile şi, într-adevăr, după vizită a avut loc o extindere foarte mare a relaţiilor dintre noi şi Libia. Noi le-am construit foarte multe locuinţe, spitale, şcoli, un port pescăresc, şosele şi o autostradă. Le trimiteam în fiecare an 140.000 de berbecuţi.
Cum plăteau?
Ş.A.: Totul în petrol. După discuţiile mele cu ministrul Ali Triki, la ONU, Libia ne-a propus să luăm un perimetru în Sahara pe care să îl studiem. Am luat măsurile cu Rompetrolul. Adică, să fie clar: Rompetrolul nu făcea decât să se ocupe de organizare. Dar utilajele le dădea Uzina „1 Mai” de la Ploieşti, care primea bani de la bugetul statului. Transportul era plătit la Navrom din bugetul statului, oamenii care lucrau acolo erau plătiţi de la bugetul statului. Dar cine se ocupa să trimită Uzina „1 Mai” utilajele sau să ne asigurăm cu vaporul? Ăsta era Rompetrolul.
Funcţiona ca o întreprindere de comerţ exterior.
Ş.A.: Dar şi ăştia de la Rompetrol erau plătiţi, să fie clar ce spun acum, pentru că e foarte important. Americanii aveau o aparatură care te ajuta să găseşti mai repede petrolul. Am obţinut licenţa şi am fost primii care am descoperit petrol în zona aceea, de 25.000 kilometri pătraţi, rezerve de 72 milioane tone. Potrivit înţelegerii, 15% din petrol ni se dădea gratuit, pentru că l-am descoperit pe riscul nostru. La restul petrolului aveam prioritate.
Perimetrul a fost exploatat şi după 22 decembrie 1989?
Ş.A.: Am avut o problemă aici pentru că Elena Ceauşescu a fost un mare adversar al lui Gaddafi, care nu o băga în seamă şi nu dădea mâna cu ea.
Pentru că era femeie?
Ş.A.: Da. În plus, pe ea, care era de şapte ori atee, o enerva şi faptul că ăsta (Gaddafi – n.r.) vorbea tot timpul despre Allah şi se opunea ca noi să semnăm documentul final cu partea libiană. Până la urmă, când eu am devenit viceprim-ministru pe Comerţul Exterior, în 1987, am pus şi problema asta, de faţă cu Ceauşescu. A aprobat.
În vara lui 1987?
Ş.A.: Da, vara. Însă după 22 decembrie 1989, ai noştri au vândut tot, numai nisipul şi vrăbiile nu. Au vândut şi drepturile noastre asupra petrolului din Libia unei firme spaniole. Firma a plătit două rate către statul român, din totalul de 200 milioane dolari. Între timp, s-a privatizat Rompetrolul, o porcărie ordinară. Nu ştiu cine a hotărât asta, nu ştiu cine a luat comisionul, cert e că s-a vândut Rompetrolul cu activul şi pasivul.
De ce a fost o porcărie?
Ş.A.: Pentru că a treia rată, şi ultima, care trebuia vărsată la stat, a fost vărsată Rompetrolului, la care a devenit proprietar între timp Patriciu. Rompetrolul privatizat a luat cele 70 milioane dolari, care trebuiau să intre în bugetul statului. Am făcut rafinăria de la Banias, în Siria. S-a privatizat Industrial import-export cu activul şi pasivul, iar banii în loc să intre la bugetul ţării au intrat la această întreprindere de comerţ exterior privatizată. Am făcut vagoane pentru Sri Lanka, tot aşa.
Sunt celebrele afaceri ale băieţilor deştepţi cu o parte din creanţe.
Ş.A.: Exact, asta este. Aşa s-a făcut şi cu petrolul din Libia, cu drepturile pe care le aveam asupra rezervelor de petrol.
Îl cunoştea bine Ceauşescu pe Gaddafi? Se poate spune asta?
Ş.A.: Sigur că da, se poate.
În ce sens îl cunoştea bine?
Ş.A.: Ştia poziţia lui în relaţiile cu Israelul, cu SUA, că sprijină mişcarea teroristă. Dar el ştia şi ce fac americanii, şi cu toate acestea avea relaţii cu americanii.
Vindea România multe arme în Libia?
Ş.A.: Nu eram noi pe armament acolo, ci sovieticii.
Au existat incidente mai serioase între Bucureşti şi Tripoli, Ceauşescu şi Gaddafi?
Ş.A.: Ajunseserăm să ne suportăm reciproc, mai mârâiau ei aşa. Toată problema era legată de relaţiile noastre cu Israel, aşa că mai mârâiau.
Şi în ce constau mârâielile?
Ş.A.: Nu au fost acte de rupere a relaţiilor diplomatice sau proteste publice, ci discuţii pe canalele astea diplomatice. Domnule, în activitatea diplomatică mie mi-au reuşit multe lucruri, dar nu mi-au reuşit două: unul, să-i conving pe americani să reia discuţiile cu Coreea de Nord cât Kim Ir Sen trăia. Şi a doua este Libia.
Ce anume?
Ş.A.: Am spus că părerea noastră este că sunt posibilităţi de a ajunge la relaţii normale între SUA şi Libia şi că pot ajunge să-i influenţeze chiar în legătură cu sprijinirea mişcărilor teroriste din lumea arabă.
Despre atentatul de la Lokerbie, ce s-a ştiut la Bucureşti despre implicarea libiană.
Ş.A.: Nu aveam informaţiile cele mai bune. Sigur, noi ştiam că Gaddafi sprijinise înainte deturnări de avioane. Şi cred că au fost implicaţi – dar nu am avut noi probe şi nici nu ne interesa – în masacrul de la München.
Cum caracterizaţi stilul lui Gaddafi de a gestiona relaţiile Libiei?
Ş.A.: Îi dezavuam acţiunile.
Pragmatic, ce a câştigat Gaddafi din tipul ăsta violent de a face politică?
Ş.A.: Credea că este cel mai pur dintre liderii arabi. Totuşi, cu cinci milioane de locuitori nu poţi să faci nimic.
Acesta era principalul handicap, mărimea ţării?
Ş.A.: Bine, şi ceilalţi lideri arabi îl considerau un tip apucat, care calcă în picioare uzanţele.
Nu v-a fost teamă că Gaddafi poate da peste cap calculele făcute la Bucureşti pe Tripoli?
Ş.A.: Nu uita că Libia trăia din exporturile de petrol. Fără el şi fără ca partenerii să se achite de angajamentele luate în acordurile comerciale, Libia e moartă, libienii nu ar avea ce mânca. Trebuie spus că nimeni, din câte cunosc eu, nu s-a plâns că Libia nu a respectat obligaţiile contractuale.
Asta era garanţia?
Ş.A.: Avea dependenţă şi nimeni nu s-a plâns de Libia. A, cu noi mai are nişte creanţe. Problema a devenit litigioasă pentru că, după 1989, România a întrerupt lucrările acolo, nu a dat în primire anumite lucrări şi sunt probleme mai complicate. Trebuia să se găsească o soluţie pentru obligaţiile noastre de a termina lucrările. Avem acolo o autostradă care nu merge, e plină de gropi.
Făcută de România?
Ş.A.: Da. E aşa cum e Bucureşti-Piteşti. Trebuie să discutăm acest contract.
Ce vi s-a părut atât de atrăgător la această relaţie?
Ş.A.: Domnule, mi-a plăcut să discut cu libienii, pentru că poziţiile noastre, în foarte multe probleme, erau opuse.
Cu Gaddafi, personal, aţi discutat?
Ş.A.: În 1976, la Tripoli.
Unde v-a primit Gaddadi, în palat, în cort?
Ş.A.: Într-un palat. Îmi plăcea să discut cu el, deşi eu vorbeam de una, el amintea de alta.
Pricepea chestiunile de relaţii externe?
Ş.A.: Vorbeam despre interesele economice ale României. Dar acasă mă loveam de adversitatea Elenei Ceauşescu.
Cum era ca interlocutor Gaddafi? Şiret, stăpân pe el, vă era greu să vă impuneţi în faţa lui?
Ş.A.: Eu nu porneam de la ideea de a-l convinge de poziţia mea, ci de a clătina poziţia lui.
Cât era de greu? Sau de simplu?
Ş.A.: Până la urmă spunea că ne-am înţeles foarte bine, deşi cântam pe voci diferite. Pe mine mă distra discuţia cu el.
Unde l-aţi plasa pe o scară imaginară, în raport cu alţi lideri pe care i-aţi cunoscut?
Ş.A.: E unic. În anii ’80 a avut loc o aniversare a creării Republicii şi a fost trimis Manea Mănescu, vicepreşedinte al Consiliului de Stat. L-a primit pe Manea Mănescu, iar ăsta, un tip academic, şi-a pregătit un discurs, cu salutări din partea lui Ceauşescu, relaţiile dintre noi, ce-am făcut, ce facem… După ce a rostit primele trei fraze, ăsta (Gaddafi – n.r.) s-a ridicat. Şi Mănescu citea liturghia, iar ăsta se plimba. Apoi, Gaddafi ne-a transmis că vrea ca prima vizită în Libia, pe anul 1985, a unui şef de stat, să fie a lui Nicolae Ceauşescu. Elena Ceauşescu s-a opus, dar în fine, l-am convins pe Ceauşescu. Plecăm. Când să ne apropiem de Tripoli, vine comandantul aeronavei că tovarăşe comandant suprem raportez – preşedintele Gaddafi nu a venit la aeroport. Propun să facem un tur de o jumătate de oră în aer. După o jumătate de oră, Gaddafi încă nu venise. Aoleu! Elena Ceauşescu, imediat: uite ce-ai făcut Nicule, te-ai luat după Andrei. Ne încurcăm cu nebunul ăsta (Gaddafi – n.r.). În fine, aterizăm şi mergem la vilă. Eu am rămas cu Ceauşescu şi cu Elena, iar el îmi zice să ne plimbăm ca să discutăm ce vom vorbi cu Gaddafi. La 16.30 era programată convorbirea, n-am să uit toată viaţa mea. Pe la 16.10 vine Nicolcioiu, şeful protocolului care spune: tovarăşe preşedinte, preşedintele Gaddafi e undeva într-o cazarmă, aşa încât se propune amânarea convorbirilor. Vine ora 17.00: tovarăşe preşedinte, preşedintele Gaddafi încă n-a venit, se propune amânarea. Ceauşescu a început să fie nervos. Ea, Elena, tot băga săgeţi că de ce s-a luat după mine. Pe acest fond, Ceauşescu îmi zice că nu mai are încredere politică în mine, că am insistat să facem acea vizită, dar nu m-am pregătit, că nu am ţinut seama de condiţiile care erau acolo. După o oră jumate, la 18.00, preşedintele Gaddafi încă nu s-a înapoiat, aşa că s-a decis să se amâne vizita. Ceauşescu îmi zice: Andrei pregăteşte avionul, plecăm la Bucureşti! Pe la 18.15, apare Gaddafi. Merg cu Ceauşescu la el. Gaddafi: v-aţi odihnit, v-aţi simţit bine? Nici nu şi-a cerut scuze.
Şi Ceauşescu?
Ş.A.: A ieşit bine.
A existat acea convorbire?
Ş.A.: Da. Dar altă poveste: în ziua în care am ajuns la Tripoli, ziarele prezentau un comunicat al guvernului că este împotriva statului sionist, că sprijină radierea de pe hartă a acestui stat, şi să nu creadă unii că ne pot schimba poziţia. Ce să faci în situaţia asta? Dar rezultatul a fost că s-au încheiat nişte înţelegeri economice foarte bune, iar eu am fost cu Elena Ceauşescu la Mitzurata, unde sunt nişte vestigii romane superbe şi chiar şi ea şi-a schimbat poziţia. Dar uite ce situaţii putea crea Gaddafi.
CV ŞTEFAN ANDREI (80 de ani)
1957 – S-a înscris în Partidul Comunist
1965 – A devenit adjunctul Gizelei Vass, bunica lui Bogdan Olteanu, la Secţia Externă a PCR
1978-1985 – Ministru de Externe al României
1985-1987 – Preşedintele Consiliului Central de Control Muncitoresc
1987-1989 – Viceprim-ministru
1990 – Arestat, judecat în lotul CPEx, a ispăşit doi ani şi jumătate de detenţie
