La Jocurile Olimpice din Grecia antică, săritorii în lungime obişnuiau să sară cu greutăţi în mâini. Fie că săreau de pe loc sau cu o scurtă alergare înainte, aceştia balansau greutăţile şi săreau în momentul când braţele le ajungeau în faţă. Fiecare greutate cântărea până la nouă kilograme şi puteau adăuga în jur de 17 centimentri unei sărituri de trei metri.
Potrivit unui articol publicat pe site-ul blogs.discovermagazine.com, săritorii au folosit pentru prima dată greutăţile în anul 708 î. Hr., dar alte primate săreau cu o tehnică similară cu milioane de ani înainte: gibonii.
Gibonii sunt campionii nedisputaţi ai săriturilor. Ei pot efectua salturi mari de până la zece metri, cu viteze foarte mari, mulţumită braţelor lor lungi şi puternice. Această abilitate a lor este cu atât mai impresionantă cu cât gibonii nu au adaptările obişnuite ale animalelor care sar, cum ar fi picioarele lungi.
Anthony Channon, de la Universitatea Liverpool, a demonstrat că gibonii sar cu aceleaşi adaptări care le permit să se mişte printre crengile copacilor şi anume braţele lor masive şi trunchiul flexibil. Braţele lor sunt atât de mari încât cântăresc cât 17% din greutatea totală a corpului, faţă de 11% cât cântăresc braţele unui om.
Channon a filmat doi giboni într-un parc zoo din Belgia şi a analizat dinamica săriturilor lor. Când porneau, gibonii îşi întindeau trunchiul flexibil şi îşi aruncau braţele înainte, la fel cum făceau săritorii în lungime din Grecia antică cu greutăţile lor. Această acţiune le muta centrul gravitaţional într-un punct aproape de cap, permiţându-le să transmită forţa săriturii pe o distanţă mai mare.
Picioarele unui gibon nu au decât jumătate de metru lungime, dar reuşesc să le împingă corpul pe o distanţă de peste un metru – de două ori lungimea lor. Prin comparaţie, un om normal are picioarele lungi de 80 de centimetri care îi împing corpul doar 40 de centimetri – jumătate din lungimea lor.
