Anul trecut, partidele din Ungaria au strâns rândurile pentru a include pe agenda politică europeană deteriorarea situaţiei minorităţii maghiare din Slovacia, după ce premierul Robert Fico, un şovin par excellence, a decis să-şi maximizeze capitalul electoral prin promovarea unei politici a minorităţilor care prevede aplicarea unor sancţiuni drastice tuturor celor care folosesc limba maternă în serviciile publice şi instituţiile statului.
Având în vedere eforturile asidue depuse de senatorul György Frunda în vederea castrării ANI pentru ca averile elitei politice să rămână ferite de ochiul şi controlul publice, s-ar zice că a cam sosit timpul pentru ca Budapesta, preocupată de situaţia etnicilor maghiari din ţările învecinate, să se îngrijoreze niţel şi cu privire la acţiunile acestora, în special atunci când demersurile se demonstrează atât de nocive. Până una-alta, este cât se poate de limpede că membrii cei mai retrograzi ai unei minorităţi etnice pot constitui o ameninţare mai mare la adresa acesteia decât înseşi vocile intolerante din rândurile majorităţii. În prezent, un grup de politicieni pare determinat să transforme anumite regiuni ale ţării în veritabile moşii, peste care vor domni, neîndoielnic, în cea mai bună tradiţie feudală, orice potenţială reorganizare administrativ-teritorială urmând, cu mare probabilitate, să conducă la apariţia a cel puţin una-două unităţi preponderent maghiare. Îngrijorarea multor români cu privire la presupusul deziderat al UDMR de unire a Ardealului cu Ungaria a fost şi rămâne nefondată: temuta unire nu corespunde defel intereselor UDMR, dat fiind că în acest caz oligarhii udemerişti s-ar trezi instantaneu cu mult mai multe limitări şi restricţii statale pe cap decât au avut de suportat în calitate de cetăţeni ai României.
De fapt, baronii udemerişti visează la separatism, care -le-ar permite să acţioneze după pofta inimii – şi fără a fi traşi la răspundere – în toate judeţele cu o populaţie majoritar maghiară, convertite într-un soi de Bantustan sau în kolhozuri autoadministrate. Nici un grup politic nu a putut egala, din 1996 încoace, imensul control pe care UDMR îl deţine în propriile fiefuri electorale, drept care UDMR a fost aproape permanent fie la putere, fie foarte apropiată acesteia. În atare condiţii, pare de-a dreptul firesc ca tocmai senatorul Frunda să declare neavenit controlul averilor politicienilor cu acces direct la resursele statului.
Cine citeşte amplul articol despre Frunda postat pe Wikipedia rămâne cu impresia că omul este un Vaclav Havel mioritic care s-a distins atât în vremuri pre-, cât şi postdecembriste. Articolul nu suflă o vorbă despre asidua lupă, de 4 ani, dusă de Frunda în vederea anihilării ANI, în schimb, ţine să evidenţieze legăturile internaţionale ale senatorului. Mă îndoiesc sincer că Frunda se va grăbi să actualizeze articolul cu niscaiva citate din atacul său recent lansat la adresa diplomaţilor occidentali prezenţi la şedinţa parlamentară din 29 iunie, când se tranşa viitorul Agenţiei Naţionale de Integritate: „Au fost prezenţi la lucrările noastre un ambasador al Olandei şi doi reprezentanţi ai altor ambasade. (…) Este de neacceptat. Cred că un Senat suveran al unui stat membru al UE nu poate să accepte o presiune politică, o presiune psihică la nivelul adoptării deciziilor”. Până acum, lumea occidentală se obişnuise să audă astfel de tirade din partea lui Robert Mugabe, indignat nevoie mare de „amestecul extern” în chestiunea modului în care îşi distruge ţara. Cu doar 20 de ani în urmă, respectiv după evenimentele de la Târgu-Mureş din 1990, acelaşi Frunda se ruga, împreună cu ceilalţi lideri udemerişti, de ambasadorii occidentali să nu întoarcă spatele unei ţări ameninţate de forţe autoritariste şi să rămână cât se poate de vigilenţi în privinţa României.
De-a lungul celor două decenii care s-au scurs de atunci, UDMR a căzut însă pradă propriei reţele oligarhice, formaţiunea ajungând transformată într-un instrument de augmentare a averilor unui număr restrâns de maghiari. Are de luptat şi cu o oarecare opoziţie, dar aceasta rămâne în mare măsură blocată din cauza legii electorale menite sa împiedice apariţia concurenţei politice. Dinamismul intelectual al comunităţii a dispărut aproape complet, în timp ce UDMR continuă să-şi ignore tinerii cu talente şi/sau viziuni – singurii care ar mai putea revitaliza comunitatea. Ca atare, exodul maghiarilor celor mai înzestraţi va persista, indubitabil, încă o bună bucată de vreme.
În anul de graţie 2010, UDMR a ajuns echivalentul politic al proiectului minier Roşia Montană – ambele poluează nu doar viaţa de zi cu zi dintr-o anumită regiune, ci se reflectă negativ asupra întregii ţări, dar, mai ales, asupra politicilor şi societăţii ei. Ar fi cazul ca Budapesta, direct interesată să-şi vadă conaţionalii prosperând în oricare dintre ţările lor de baştină, să rupă tăcerea în privinţa lui György Frunda şi să dezaprobe fără echivoc campania senatorului dedicată diminuării standardelor politice, deja scăzute, din România. Dacă îşi va menţine tăcerea, Budapesta va rata nu numai şansa de a demonstra că doreşte a fi proteguitorul tuturor cetăţenilor maghiari din România, şi nu doar al -UDMR, ci şi dreptul moral de a sări în ajutorul maghiarimii în eventualitatea altor viitoare tensiuni interetnice.
