Ce fel de Mare Neagră vreţi? Una însorită, cu vele în depărtare, ca în acuarelele idilice ale Odessei de la 1900 (ca pe coperta cărţii „O pânză în depărtare“ de Valentin Kataev, tradusă în „Biblioteca pentru toţi copiii“ pe vremea copilăriei mele), sau una cu siluete de metal la orizont, cum vezi de pe dealurile din Sevastopol, spre care să te uiţi cu spaimă, ca în copilăria mea ieşeană cu bunici refugiaţi din Basarabia, la fiecare elicopter să vezi dacă nu face parte dintr-un desant rusesc? Fotografiile găsite de mine prin arhive au mai mult de zece ani, şi mici note scrise de mâna mea atunci când le-am tipărit. Prima arată o peşteră adâncă şi plină cu apă, cu chesoane înşiruindu-se ordonat şi lumini portocalii pe pereţi, mergând adânc în munte: e vechiul port de submarine de la Balaklava.
În 2005, când am luat această imagine, era deja de câţiva ani muzeu al Marinei şi al războiului Crimeii: ultimul submarin sovietic plecase de câţiva ani buni, şi guvernul ucrainean deschisese un muzeu.
În acea dimineaţă de iunie, eram unicul vizitator, după ce fotografiasem de sus, de pe umerii golfului, flota rusească ruginind la ancoră în rada de la Sevastopol, cu un inconfundabil aer de arhivă de film, colinele de după care şarjase spre distrugere brigada uşoară engleză în războiul Crimeii, când Vestul a fost de partea turcilor (şi contra ruşilor), şi ce mai rămăsese din vechiul port genovez de la Balaklava, culori ligure la Marea Neagră, fotografie care a stat pe desktopul meu ani buni. Aici, în portul subacvatic, fusese cândva culmea puterii navale sovietice – temutele submarine care patrulau Marea Neagră şi se aventurau în Bosfor, teritoriu inamic.
Acum, la o masă pliantă fără pretenţii, un funcţionar ucrainean vindea bilete. A trebuit să le caute mult într-o cutie şi am avut parte de o serie nou-nouţă, la care s-a scos elasticul în faţa mea.
Ce dusese la prăbuşirea puterii sovietice în Marea Neagră, de la flota de submarine la rada goală sau navele junk din port, ale căror bărci de salvare, cu numărul de inventar acoperit de vopsea, cărau turiştii la pescuit în satele de pe coastă? Nu vreo flotă NATO rivală în Marea Neagră, nici vreo ameninţare cu rachete americane sau fregate turceşti, nici măcar o rebeliune ucraineană, în Crimeea complet rusificată. Ci desprinderea Ucrainei de statul rusesc pentru a se transforma într-un stat vecin, dar apropiat Moscovei; absenţa oricărei ameninţări credibile la Marea Neagră, şi timpuri economice grele care făceau neraţională investiţia în toată fierăraia supra şi subacvatică. Ultima condiţie e la fel şi azi: lovită de sancţiuni şi scăderea preţului petrolului, Rusia cu greu face faţă.
Dar noua doctrină navală anunţată în iulie 2015 se desparte de vechile strategii pasive de scufundat epave în canale ca să-i blocheze pe ucraineni sau români, și propune oprirea încercuirii de către NATO – o prezenţă întărită la Marea Neagră şi reîntoarcerea în Mediterana şi Canalul de Suez. Deja primele două submarine s-au întors la Sevastopolul care nu mai o enclavă-muzeu, ci parte a unei Crimei revenite în Rusia fără nici un foc de armă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu muzeul: foarte probabil că s-a închis şi ce am crezut atunci că e istorie a revenit în actualitate.
Poate serveşte la ceva, în zilele întâlnirii NATO-Rusia, ca ambele părţi să îşi amintească istoria Sevastopolului şi ce a dus, pe rând, la dominaţia sau retragerea ambelor părţi?
Poate serveşte la ceva românilor, aflaţi la fiecare summit într-un proces de cerşetorie (cu ce ne alegem, ce am luat, câtă importanţă ni s-a dat, şi aşa mai departe; niciodată nu văd prin presa noastră ce am dat, cu ce am contribuit, ce concept salvator aducem, şi aşa mai departe), să îşi aducă aminte când a fost ultima oară când Rusia a pierdut un război în estul Europei? E vorba de războiul de iarnă din 1939, când sovieticii nu au reuşit să cucerească minuscula Finlandă, un stat de doar vreo douăzeci de ani (înainte fusese gubernie), deşi aveau de trei ori mai mulţi soldaţi, de treizeci de ori mai multe avioane şi de o sută de ori mai multe tancuri? Nu, nu am învăţat mare lucru din istorie dacă stăm mereu la coadă să ne apere alţii şi trăim perpetuu visul californian, să ne facem baze americane la sate, de unde puradeii noştri să cerşească ţigări şi să fure benzină. Dacă nu era ameninţarea scuturilor aşa-zise anti-Iran, o ţară care nu ne-a ameninţat niciodată, e sigur că ruşii adoptau o nouă doctrină de apărare, cu scopul de a opri avansul NATO? Moldovenii aveau un obiectiv mai palpabil la summit, să scape de ce a mai rămas din trupele ruseşti de pe Nistru pentru a le înlocui cu o misiune de pace OSCE, asta era ce trebuia să promovăm noi ca obiectiv de bază, într-un context în care ţările membre s-au arătat unite contra încălcării dreptului internaţional de către Rusia… În loc de asta, noi parcă jucăm în comedii cu soldaţi, declamăm din scenarii de film din anii ’70 şi dacă mâine, cum e de dorit, urmează o detentă NATO-Rusia, suntem în stare să dăm nişte titluri telenovelistice cu trădarea Occidentului, acela care e trădat în România în fiecare zi, că propagandiştii lui Putin nici nu au nevoie să mai plătească decât seed mo-ney pentru antioccidentalismul de la Bucureşti, unde le fac treaba ierarhi, cronicari sportivi, europarlamentari şi actori, într-o devălmăşie totală.
De asta întreb azi: e sigur că ştiţi ce vreţi, gânditori militari români, deşi nu aveţi un institut strategic bun, o lucrare ISI sau un material strategic citabil (şi citibil)? Vreţi marea din 2005, fără submarine, sau una cu tot atâtea submarine ruseşti, cât şi NATO? Vreţi iarăşi rachete ruseşti îndreptate contra Europei, cum trebuiau să fie în groapa blindată de lângă Bălţi, filmată de mine cu Saşa Dragin în 2009, adâncă de treizeci de metri, şi scuturi de partea noastră, sau vreţi tancurile Armatei foste a XIV-a afară din Transnistria? Von Clausewitz, când a spus că războiul e continuarea unei politici cu alte mijloace, nu a spus nimic de celelalte mijloace? Citiţi un rând mai sus sau mai jos, şi veţi vedea că evitarea războiului ţine de eficacitatea celorlalte mijloace. Când vorbim despre ele?
Poate serveşte la ceva românilor, aflaţi la fiecare summit într-un proces de cerşetorie (cu ce ne alegem, ce am luat, câtă importanţă ni s-a dat, şi aşa mai departe; niciodată nu văd prin presa noastră ce am dat, cu ce am contribuit, ce concept salvator aducem, şi aşa mai departe), să îşi aducă aminte când a fost ultima oară când Rusia a pierdut un război în estul Europei?“
Articolele Alinei Mungiu Pippidi pot fi comentate pe site-ul www.romaniacurata.ro.
