Cu câteva săptămâni în urmă, reprezentanţii guvernamentali vorbeau despre posibila relansare economică ce ar fi trebuit să se producă în România începând cu al doilea trimestru al anului. Nu ştiu de ce a trebuit să vină în România delegaţia Fondului Monetar pentru ca Guvernul să afle că nici nu poate fi vorba despre relansare. Dacă facem apel la memorie, ne amintim că şi în urmă cam cu un an se lansau ipoteze optimiste privind semnele revenirii economiei româneşti (ce-i drept, atunci se pregăteau alegerile europarlamentare, era nevoie de o stare de spirit optimistă), după care, la sfârşitul verii, acelaşi Jeffrey Franks ne aducea cu picioarele pe pământ.
Reducerea salariilor bugetarilor şi a pensiilor, precum şi celelalte măsuri anunţate joi de către preşedinte par mai degrabă o improvizaţie decât o opţiune îndelung studiată, cu care Guvernul s-ar fi prezentat la negocieri. Altfel, ne este greu să înţelegem motivele pentru care, cu puţin timp înainte, Guvernul făcea presiuni pentru adoptarea rapidă în Parlament a Legii pensiilor, lege care, în condiţiile actuale, devine caducă (datorită atât modului de calcul al pensiei, cât şi a îngheţării pensionărilor anticipate).
„Varianta încrederii” este, desigur, mai puţin proastă decât cea a creşterii taxelor. Numai că, în forma în care ne-a fost prezentată, nu constituie decât o prelungire a agoniei. La capătul tunelului nu se zăreşte luminiţa, ci mai degrabă avem sentimentul rătăcirii într-un labirint. Cu câteva luni în urmă, îmi exprimam în această pagină („Cu capul la fund, până trece criza” – 3 martie 2010) scepticismul faţă de şansele de succes ale politicii economice a actualului Guvern. Fără plăcere, constat că scepticismul era întemeiat şi că defectul persistă: măsurile economice nu vizează deloc (sau prea puţin) stimularea relansării, fiind îndreptate aproape exclusiv către reducerea cheltuielilor bugetare.
Presupunând că măsurile anunţate săptămâna trecută vor fi transpuse în practică (lucru deloc uşor, având în vedere climatul social şi necesitatea armonizării cu legislaţia existentă), vom înregistra o reducere a cheltuielilor de la buget. Numai că, mai săraci decât până acum, pensionarii şi bugetarii (în total, cam jumătate din populaţia adultă) îşi vor restrânge cheltuielile, vor cumpăra mai puţine bunuri şi servicii – deci vor scădea încasările la buget din TVA. Producătorii şi comercianţii care le vindeau mărfuri vor câştiga mai puţin, deci volumul încasărilor din impozitul pe profit va scădea. Speranţa (întemeiată) este că diminuarea încasărilor la buget va fi mai mică decât cea a cheltuielilor cu pensiile şi salariile. Dar, oricum, nu avem cum să vorbim despre stoparea recesiunii, ci mai degrabă despre accentuarea ei.
Unele dintre măsurile anunţate, cum ar fi îngheţarea pensionărilor anticipate, sunt în principiu binevenite – dat fiind că avem un număr imens de pensionari de vârste inferioare celei de pensionare generală. În vremuri normale, reducerea acestui fenomen ar duce la echilibrarea sistemului de pensii prin creşterea numărului contribuabilor şi diminuarea celui al beneficiarilor. Dar în condiţiile crizei pensionarea anticipată reprezintă o modalitate de evitare a şomajului – aşadar, efectul va fi o creştere a numărului şomerilor fără şanse de reangajare.
Acestea ar fi consecinţele directe. Pe termen mediu, gradul de sărăcire a populaţiei va creşte (se vor adăuga bugetarii trecuţi în şomaj, pensionarii ale căror venituri vor scădea sub pragul de subzistenţă). Vor apărea deci noi cheltuieli pentru bugetul de protecţie socială. În sectorul privat, diminuarea puterii de cumpărare va afecta în mod negativ un număr important de întreprinderi (cele al căror public-ţintă va fi afectat de măsurile menţionate), de unde ar putea rezulta noi reduceri de activitate, diminuări de salarii, şomaj.
Fondul Monetar Internaţional ne cere, pe bună dreptate, păstrarea solvabilităţii, adică diminuarea deficitelor. Dar asta e tot ce vrea el. Obiectivul său nu este relansarea economică, asta priveşte doar Guvernul României. Acesta este azi în situaţia penibilă a unui manager de firmă care le comunică acţionarilor că firma înregistrează pierderi şi că pentru a evita falimentul există două soluţii: fie să mai aducă bani de acasă, fie vânzarea unor părţi din firmă. Veţi deduce cu uşurinţă care ar fi reacţia normală a acţionarilor (adică a noastră, contribuabilii) după citirea unui astfel de raport anual.
