Remarcele dure ale preşedintelui la adresa fostului premier Popescu Tăriceanu, dar şi a actualului Executiv, criticat pentru o măsură socială vizând vârstnicii cei mai pauperi, au făcut din Traian Băsescu un element indispensabil pentru cel puţin un segment al economiei româneşti – mass-media. Dacă în România meseria de jurnalist ar merge mână în mână cu ceva mai puţină încrâncenare, până şi cei mai aprigi critici ai şefului de stat ar fi admis deschis că omul merită o placă omagială în Piaţa Presei Libere în calitate de principal furnizor de „breaking news” şi subiecte de analiză.
În ultimul timp, Băsescu „comentatorul” l-a cam eclipsat pe Băsescu „jucătorul”, cel din urmă fiind înfrânt în repetate rânduri de sistemul politic creat de Ion Iliescu – un sistem care, după mai bine de două decenii de la evenimentele din decembrie 1989, continuă să fie antireformist şi să salvgardeze cât mai multe dintre interesele şi privilegiile castei apărute în era comunistă. Până acum, Traian Băsescu a admis o serie de greşeli făcute în perioada primului mandat – erori care i-au redus din eficacitate -, conchizând singur că acesta a fost departe de a putea fi calificat drept succes.
Istoria va stabili, până la urmă, dacă decizia preşedintelui de a solicita şi susţine drasticele măsuri de stabilizare economico-financiară din ultimii doi ani l-a ridicat la rang de personalitate cu mari servicii aduse naţiunii sau nu – cert este că decizia l-a costat popularitatea odinioară notabilă. Având în vedere că eurocraţii au ajuns, între timp, să dea România drept exemplu pentru Grecia îngenuncheată financiar şi să îndemne Atena la emularea de urgenţă a măsurilor autorităţilor române, se poate ajunge la concluzia că performanţa Bucureştiului este percepută în exterior pe cât de neaşteptată pe atât de remarcabilă. O Românie de regulă puţin apreciată de Occident şi văzută mai degrabă ca tărâm al improvizaţiilor de ultim moment şi-a demonstrat de această dată determinarea de a urma planul de austeritate adoptat – unul indiscutabil extrem de dureros pentru o mare parte a populaţiei şi de coşmar pentru orice politician aflat la putere.
Trauma astfel provocată electoratului face destul de improbabilă menţinerea PDL la putere după 2012 –
cu excepţia scenariului în care partidul s-ar alia sau coaliza cu alte formaţiuni pentru a putea frâna USL. Rolul lui Traian Băsescu de locomotivă electorală pare, de-acum, definitiv de domeniul trecutului, acesta fiind probabil şi motivul pentru care preşedintele devine din ce în ce mai nechibzuit atât în vorbe, cât şi în unele acţiuni.
M-a frapat afirmaţia şefului de stat cum că nu va desemna un premier de la USL chiar dacă alianţa ar obţine peste 51% la alegerile din 2012, atât timp cât partidele care o compun nu vor fi fuzionat în prealabil. Asemenea afirmaţii şi tactici denotă nesăbuinţă şi/sau disperare. Interpretarea şi reinterpretarea unei Constituţii năşite de Iliescu & Co. în vederea ranforsării unei ordini postdecembriste bazate exclusiv pe mimarea democraţiei nu poate duce decât la fragilizarea democraţiei româneşti oricum încă precare. Ar fi interesant de ştiut dacă domnia sa a binevoit să se consulte cu PDL în această chestiune înainte de a lansa alarmantul său avertisment. Preşedintele ar trebui să chibzuiască bine dacă doreşte să se coboare atât de jos, recurgând la o stratagemă îndoielnică pentru a bloca preluarea puterii de către acea formaţiune sau alianţă care a întrunit cele mai multe mandate – fie ele şi sub 50%. Riscă, în plus, să alieneze de pe acum, iremediabil, toţi alegătorii încă indecişi laolaltă cu întregul segment al simpatizanţilor USL, deja agasaţi de interminabila austeritate predicată de primul om în stat. Iar reconcilierea dintre domnia sa şi „să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu”, care pare să plutească în aer de ceva vreme, nu va avea alt efect decât să provoace un scepticism crescând în rândurile actualilor parteneri.
De câte ori scriu un articol de opinie critic la adresa lui Traian Băsescu, aşa cum este cel de faţă, unii cititori mă gratulează cu comentarii cum că nu mi-ar fi parvenit plata onorariului de la Cotroceni – de unde, vezi Doamne, furia şi dezamăgirea mea. Subînţelesul unor astfel de postări este evident – un articol conţinând aprecieri pozitive la adresa unuia sau altuia dintre demersurile preşedintelui nu poate fi scris decât la comandă, contra plată. Cu vreo 10 zile în urmă, am constatat cu surprindere că mass-media româneşti, în special televiziunile, speculau de zor pe marginea unui volum intitulat „Romania Under Băsescu”, necitit încă de nici unul dintre moderatori şi „analişti” în acel moment, dat fiind că apăruse în SUA, dar care, în opinia lor, nu putea vedea lumina tiparului decât cu niscaiva susţinere sau sponsorizare de la Bucureşti. Convingerea neaoşă că banii pot cumpăra nu doar influenţă, ci şi respectabilitate a molipsit, din păcate, de mult şi mass-media din România, unde mulţi jurnalişti au ajuns simple instrumente în mâinile unor grupuri de putere. Pun pe seama acestui crez bizantin acreditarea cu obstinaţie a ideii – complet neprobată – că actuala putere, mai exact Preşedinţia, şi-ar permite finanţarea din bani publici a unor hagiografi interni şi externi. Traian Băsescu este departe de a fi un lider riguros – nici faţă de alţii şi nici faţă de domnia sa. Dar am cunoscut destule personaje dezamăgite preponderent din cauza faptului că şeful de stat nu s-a arătat dispus să-şi înfiinţeze un angrenaj de PR cu adevărat consistent – unul, fireşte, doldora de sinecuri.
România are un preşedinte care le spune „pe şleau” şi în rest preferă să se dispenseze de pompă şi ritualuri de stat. La debutul primului său mandat, cei mai mulţi dintre români apreciau acest aspect ca pe o binevenită schimbare după decenii întregi în care au avut parte doar de lideri infatuaţi de ceremoniale care să le pună în evidenţă, chipurile, importanţa şi unicitatea. O dată cu izbucnirea crizei economico-financiare – care pare departe de a se fi încheiat -, actualul preşedinte a ajuns însă asociat cu vremuri economice precare şi cu indigenţa cetăţenilor. Electoratul a uitat de aspectele pozitive ale celor două mandate prezidenţiale, respectiv de eforturile depuse în vederea implementării unor reforme democratice absolut necesare, şi a ajuns sătul de stilul parental al preşedintelui, deoarece acesta a eşuat în a le îmbunătăţi viaţa cu ceva.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
