Partidele de opoziţie par determinate să pună capăt perioadei lor de sihăstrie politică. Visează la preluarea puterii, deşi până acum au avansat doar vorbe goale – şi nici măcar acestea multe – în materie de soluţii pentru imensele probleme ale ţării. Singura certitudine pe care o avem, deocamdată, este că părerile opoziţiei nu converg nici măcar la capitolul soluţii – unii se declară în favoarea unui set de măsuri venite în sprijinul economiei reale, alţii doresc soluţii de susţinere a statului. Între timp, Emil Boc continuă să sublinieze – pe bună dreptate – că nu există alternative la măsurile de austeritate anunţate. Deşi, în mod cert, nimeni nu-i va aprecia atitudinea, se cuvine semnalat că omul şi-a păstrat în mare calmul, în pofida tirului neîntrerupt de atacuri la care a fost supus în ultimele săptămâni. Marile neajunsuri ale premieratului său rămân însă imposibil de ignorat – atât lipsa de transparenţă, cât şi tergiversarea adoptării imperativelor măsuri anticriză şi antideficit care se conturau limpede încă din iarna trecută.
Ca atare, nu ne rămâne decât să ne întrebăm pentru ce soluţii ar opta un potenţial guvern PSD-PNL? Ar da, oare, în leasing fermierilor chinezi niscaiva terenuri fertile, dar necultivate, din Banat sau Ardeal – după modelul propus recent Greciei, de vânzare sau leasing al insulelor sale în vederea acoperirii datoriilor statului? Sau va prefera să-şi caute soluţiile mai la est, de exemplu prin achiziţionarea de energie ieftină de la Gazprom? Până una-alta, partidele de opoziţie au semnalat doar că, în cazul unui refuz al preşedintelui Băsescu în ceea ce priveşte numirea unui Ianukovici autohton, îl paşte o nouă tentativă de suspendare. Din punct de vedere prezidenţial există, presupun, perspective mai ingrate – anume de a-ţi petrece întreg mandatul încercând să determini forţe politice incompatibile să formeze un guvern funcţional. Băsescu ar putea, de altfel, să aibă şi neplăcuta surpriză de a vedea cum propriul partid se destramă cu aceeaşi repeziciune precum PNŢCD cu zece ani în urmă. Aidoma PSD, PDL dispune de o serie de paşale orgolioase, capabile să-i întoarcă lui Băsescu spatele la fel de rapid precum au făcut-o baronii PSD în cazul lui Iliescu şi Năstase în perioada 2005-2006.
Destule voci au adus critici şefului de stat pentru a fi lăsat să treacă luni bune, din nefericire cruciale, până să decidă că se impune un management de criză. Mă-ntreb care va fi fost strategia iniţială a domniei sale cu privire la PDL, de vreme ce a agreat ascensiunea unor personaje ca Silviu Prigoană sau alianţe cu mercenari politici, îmbogăţiţi prin afaceri dubioase în domeniul agricol sau industrial şi rămaşi pe picior de libertate exclusiv graţie crizei morale în care se zbate sistemul judiciar românesc?! Acum, toate privirile se îndreaptă către diletanţii mai mult sau mai puţin onorabili din cadrul opoziţiei şi eforturile lor de a strânge voturile necesare unei vendete politice. Dar adevăratul război are mai puţin de-a face cu majoritatea parlamentară şi mai mult cu problema unui „deep state”, a unui stat în stat. La ora actuală, este cât se poate de limpede că o serie de indivizi pe cât de abili, pe atât de inexorabili îşi dispută, acerb, întâietatea în materie de orientare a statului în direcţia dorită. Justiţia, ministerele strategice şi parastatul alcătuit din multitudinea firmelor ce supravieţuiesc strict în baza căpuşării statului au, toate, viziuni diferite asupra persoanei demne de susţinut pentru a-şi şti interesele protejate şi pe viitor. Ca atare, abia rezultatul tacitei bătălii din cadrul „deep state” va fi cel determinant pentru viitorul ţării.
Comparativ, Grecia se confruntă cu o criză şi mai dură – unii se tem chiar de o veritabilă revoluţie. În România însă, oamenii sunt prea debusolaţi pentru a mai reflecta asupra unei intervenţii ferme a societăţii. Iar cum în prezent nici unul dintre rivalii intrapartinici nu pare a avea capacitatea să-şi adjudece victoria finală, se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la un acord de încetare a focului în baza căruia ţara va fi, probabil, împărţită între variile cercuri de influenţă. Jaful general nu va fi nicidecum oprit, ci doar ascuns sub haina unei noi respectabilităţi. Astfel, ar putea lua fiinţă o serie de structuri ingenioase, unele chiar inspirate din specificul local: BOR, bunăoară, şi-ar putea afirma suzeranitatea asupra Moldovei, Clujul şi Valea Someşului ar putea fi plasate sub directorat universitar, Constanţa ar putea deveni capitala unei republici danubiano-pontice a marinarilor, pe când o transcarpatică regiune ţigănească ar veni ca o recunoaştere târzie a puterii informale deţinute de variile clanuri ale romilor pe ambele laturi ale Carpaţilor.
În prezent, întreaga Europă pare să contemple fragmentarea, în condiţiile în care UE aduce tot mai mult a entitate tranzitorie. Istoricii viitorului care vor dori să scrie despre ce a mai rămas din România vor menţiona, probabil, succint şi persoana lui Traian Băsescu, minunându-se în acest context de lipsa aptitudinilor sale strategice – aspect care a zădărnicit, până la urmă, punerea în practică a planurilor sale legate de naţiune. Între timp, la Bucureşti aerul reverberează de rea-credinţă şi trădare – unica formă politică ridicată la rang de artă pe malurile Dâmboviţei. Vara se conturează a fi una a „operaţiunilor speciale”. Cel puţin deocamdată acestea vizează însă, din fericire, doar recucerirea dezertorilor din propriile partide, şi nu altele, atât de „speciale” încât să readucă haosul de acum 20 de ani pe străzile capitalei.
