Cele cinci scrutine desfasurate din jumatate in jumatate de an din mai 2007 incoace au anesteziat electoratul; neobisnuit cu o asa dinamica politica, corpul electoral s-a refugiat, ca de obicei in vremuri de restriste, in spatiul privat. Ca altadata stramosii lor in fata invaziilor barbare, alegatorii au ales sa se retraga. Acest puseu de abandon civic a dat politicienilor atuul de care aveau nevoie pentru a culpabiliza intreaga societate romaneasca. Intre timp insa, nu au intreprins nimic concret pentru a contracara absenteismul. Pentru a ramane totusi in atentia publica, actorii politici au mizat pe tactica socului si a violentei. O mai facusera si altadata, dar acum violenta suplineste totul.
Recursul la solutiile cele mai radicale in privinta comunicarii politice nu sunt doar un semn al cinismului si al degradarii moravurilor sub impactul transformarii consumatorismului intr-un surogat ideologic, ci si o consecinta a incapacitatii structurale a politicienilor romani de a accepta sau recunoaste alte practici politice decat cele ce se bazeaza pe violenta. Pana acum, violenta s-a limitat doar la limbaj, dar de acum incolo – mai ales in conditiile unei crize economice cu final incert – lucrurile pot evolua. Iar una dintre cauzele propagarii virale a violentei trebuie cautata in majoritarismul din ce in ce mai agresiv promovat de partide si de presedintele Traian Basescu. "Adevarurile politice" de tipul ideii ca doar castigatorul merita totul, pe cand invinsul trebuie desfiintat, ca politica este un razboi, ca violenta este inerenta dezbaterii politice si intreaga simbolica a competitiei "sportive" care a invadat media au ocultat caracterul consensual al politicii democratice.
Referendumurile personalizate din 2007, apoi alegerea directa prin sistem majoritar a presedintilor consiliilor judetene si doza mult prea mare de majoritarism de la alegerile parlamentare au avut drept consecinta cresterea apetentei pentru violenta gratuita de "campanie", dar si exacerbarea tendintei deja endemice de cumparare a voturilor. Insa, odata instalata, logicii violentei nu ii mai scapa nici un sector al vietii sociale. Nu e deci de mirare ca forta de contagiune a acestui demers a atins si sfera civica. Asa s-ar putea explica tonul cu care unele organizatii s-au raportat la "scandalul Ridzi". Totul s-a intamplat de parca Monica Iacob-Ridzi ar fi devenit etalonul coruptiei in Romania. Iar solutia la istorica problema a coruptiei consta in imediata sa demitere. Nici macar Adrian Nastase, la vremea sa, nu a beneficiat de un asemenea tratament! Ba chiar si mai tarziu fostul prim-ministru a beneficiat, ca orice cetatean, de prezumtia de nevinovatie.
Si daca institutiile de presa sunt libere sa ceara demisia unui ministru pe baza unei anchete jurnalistice, nu e la fel de sigur ca acelasi lucru poate fi realizat fara o proprie si atenta analiza si de catre o coalitie de organizatii in numele societatii civile? Caci demersul civic este, prin natura sa, diferit de cel jurnalistic.
In fond, nu Ridzi este principala vizata de scandal, ci Elena Basescu. Poate si de aceea unii au intrat cu atata energie in joc. Caci ipoteza initiala, imbogatita pe parcurs, considera ca banii cheltuiti pentru organizarea "Zilei Tineretului" ar fi luat calea campaniei EBA. si cum in discutie sunt doar femei, ca un supliment fata de alte scandaluri in acest caz se poate detecta si o subtila nuanta de sexism. Pur si simplu, unii (unele) nu au putut rata ocazia!
Prin scandalul Ridzi, Traian Basescu ajunge in aceeasi situatie ca Emil Constantinescu in timpul scandalului "Tigareta II", cand "zvonurile" il incriminau pe fiul sau Dragos ca beneficiar al afacerii. Cu diferenta esentiala ca fiul lui Emil Constantinescu nu avea ambitii politice. Nimic nu a confirmat "zvonul", dar din acel moment caderea lui Emil Constantinescu nu a mai putut fi oprita.
Introducerea lui Nicolae Nemirschi in ecuatia ministrilor "corupti" nu are, in acest context, decat un rol marginal. Numele ministrului Mediului nu poate fi asociat decat celui al primarului Constantei, Radu Mazare, care nu participa la cursa prezidentiala si nici macar nu face parte din cercul restrans din jurul lui Mircea Geoana. Oricum, cine seamana vant culege furtuna! Iar confuzia dintre viata publica si cea privata, introdusa ca arma politica de distrugere in masa, spulbera si ultimele ramasite ale spatiului public ca loc al dezbaterii politice. Intre timp, criza in doua viteze loveste tot mai acut categoriile defavorizate. Ce urmeaza?
