După cum se știe, nu se există vreo comunitate în lumea asta care să nu aibă bogătașul ei. Mexicul îl are pe Carlos Slim, SUA pe Bill Gates, Rusia și Anglia pe Roman Abramovici, Italia pe Silvio Berlusconi, Ungaria pe George Soros, iar România pe Ion Țiriac. Ar mai fi fost Patriciu, dar el ori murise, ori fugise în Cuba, plus Dan Voiculescu și Ioan Nicolae, dar ei, săracii, ereau la închisoare, gen. Potroacele îl avea de bogătaș pe Angus MacDonald, care, după ce cumpărase jumătate de munte, devenise cât se poate de român.
Judecând după bârfe, Angus MacDonald se asemăna cu Ion Țiriac în două privințe: unu, amândoi erau mari patrioți și doi, niciunul nu plătise niciodată vreun impozit țării pe care o iubeau nespus. Părintele Manole avea și despre asta o vorbă de duh: „Nu mai vă tot mirați că bogătașii patrioți nu plătesc impozite țării lor. Cu țările e la fel ca și cu femeile: le iubești numai gratis. Că dacă le plătești, nu mai sunt iubite, sunt curve“.
O altă deosebire mai neimportantă erea că, dacă Ion Țiriac organiza vânători de mistreți, Angus MacDo-nald organiza vânători de dihori. Lucru de înțeles, deoarece e mai greu de crescut mistreți, care mănâncă mult și la o adică te pot omorî la vânătoare. Pe când dihorii mănâncă găinile altora, deci nu te costă nimic hrana, și la vânătoare te omoară maxim cu putoarea de-o emană, nu cu colții. Ca o paranteză, poemul „Mistrețul cu colți de argint“, scris de poetul Ștefan Augustin Doinaș, fusese tradus în Scoția sub numele „Dihorul cu miros de canal“, gen. Angus ne mai povestise că în Scoția vânătoarea de dihori erea sport național tradițional, cel mai bărbătesc și plin de neprevăzut. Din câte am înțeles, asta e din cauză că, la vânătoare, scoțienii poartă fusta aia la care ei îi zic kilt deasupra și nimic dedesubt. Iar dihorul are tocmai obiceiul de a ataca sub fustă, cam la 70 de cm înălțime, deci competiția la vânătoare este care pe a cui, gen.
Între timp, în România, deci și la Potroacele, avea loc competiția de vară „Marea Sfârcâială“. Pentru cine nu știe ce este asta, vă aduc aminte că, la o finală de Super Bowl din 2004, o soră de-a lui Michael Jackson, Janet, a scăpat un sfârc pe afară când cânta imnul sau ce cânta ea la pauză. Și de-atunci a început în jurnalismul internațional „Marea Sfârcâială“. Toți jurnaliștii de „content“ din lume care vor și ei să ia un premiu Pulitzer (care în limba română și în combinație cu sfârcurile sună un pic mai ciudat) umblă să descopere cine ce sfârc a scăpat pe afară, în diverse ocazii. La noi, ultima realizare memorabilă o avusese soția președintelui, doamna Iohannis, care, deși reușise să le țină pe sfârcuri pe sub rochie, se văzuseră destul de bine, așa că erea în pole position la Sfârchiadă. Că așa botezase „Marea Sfârcâială“ nevastă-mea, Zizi, ca o analogie parodică la Olimpiadă. Buun! Deci, eream aproape toți bărbații din Potroacele la Vânătoarea anuală de dihori „Memorialul Mustela putorius caledoniae Potrocensis“, unde Mustela putorius caledoniae este numele latinesc al dihorului de Scoția.
Ca un specific scoțian de civilizație, la vânătoarea de dihori sunt permise ca arme numai pușca cu anestezic sau sacul de cânepă, căci vânatul trebuie capturat viu. După capturare, dihorii sunt dresați și o parte din ei, cei care o au cu fuga, sunt folosiți la vânătoarea de iepuri, iar ceilalți sunt vânduți ca animale domestice la mondeni de felul lui Cătălin Botezatu, gen. În fine, stăteam în tufișuri cu doctorul veterinar Pandele, așteptând să apară vreun dihor, și eu tot încercând să aduc conversația spre subiectul fierbinte cu sfârcâiala, dar fără nici un succes. Avea și Pandele dreptatea lui. Dacă te gândești că în aria lui profesională orice animal de sex opus are între patru și zece mameloane, poți înțelege de ce un veterinar nu le dădea aceeași importanță ca restul bărbaților din Potroacele.
Am mai încercat subiectele cu Brexitul, cu angajatul rudelor parlamentarilor și cu întâlnirea dintre principesa Margareta și domnu’ Dragnea, tot fără succes. Și tocmai când mă pregăteam să trag un pui de somn, numai ce-l văd ieșind din pădure pe unul din frații Boțoiu, care are numele mic Vespasian, alergând cu sacul în mână după ceva mic, care țopăia în zig-zag prin iarbă la cinci-șase pași în fața lui. Din respect față de cultura scoțianului Angus, Vespasian își pusese peste chiloți un soi de kilt, pe care i-l făcuse nevasta dintr-o pătură de lână și care-i flutura din fugă în toate direcțiile, gen. Am sărit și eu în picioare, întinzând sacul în față, în ideea că poate dihorul se panichează cumva și intră direct în sac. Dihorul m-a văzut și s-a oprit brusc în loc, dându-și seama că e încolțit și cântărind în gând cam cu care din noi doi să-și pună mintea. Bănuiesc că a ajuns la concluzia că prin cojocul meu trece mai greu cu colții, așa că s-a întors spre kilt-ul lui Vespasian.
Care Vespasian s-a speriat așa de tare, că s-a împiedicat din fugă și a făcut o buclă mare prin aer, dându-se peste cap, înainte să cadă plăcintă la pământ. Două lucruri mi-au atras atenția la căderea lui: unu, că pe sub kilt Vespasian purta chiloți marca „Botezatu“, și doi, că din cauza mișcării bruște un fel de sfârc i-a sărit de sub tanga, exact la fel cum îi sărise și lu’ Janet Jackson în 2004 de sub sutien, la Super Bowl. Cât despre dihor, lui i-a atras atenția numai sfârcul, de care s-a și prins cu colții. Ca un noroc chior pentru Vespasian, doctorul Pandele avea lada frigorifică cu bere la el. Așa că am băut berea, am pus la gheață ce-am putut salva din colții dihorului și l-am dus pe Vespasian cu tot cu ladă la spital, unde doctorii i-au cusut sfârcul de sub tanga la loc. În concluzie, eu două învățături am tras de la vânătoarea de dihori „Memorialul Mustela putorius caledoniae Potrocensis“. Unu: la vânătoarea de dihori cojocul e superior kilt-ului. Și doi: nu te băga într-o cultură străină, dacă nu-i știi dedesubturile. Unii cârcotași au zis că Vespasian a făcut-o dinadins, ca să abată discuția de la lipsa sutienului doamnei Iohannis la tanga lui marca „Botezatu“, dar îmi vine greu să cred asta.
Cu stimă,
Titi Smeureac, cioban freelancer
