Publicarea raportului final al Comisiei Tismaneanu este un moment a carui importanta nu a scapat nimanui. Nici cei care au salutat evenimentul, nici cei care l-au contestat nu au incercat sa il minimalizeze, fapt care ii da masura atat in plan simbolic, cat si sub raport politic. Cum se stie insa, in locul unei sedinte solemne de parlament, la prezentarea raportului ireverenta, marlania si grobianismul au atins – dinspre fortele ostile privirii critice asupra comunismului – niste cote greu de prevestit, in pofida antecedentelor in aceasta linie.
Artizanii eflorescentei de mahalagism care a coplesit parlamentul sunt, din cate s-a vazut pe micile ecrane, senatorul Corneliu Vadim Tudor si deputata Daniela Buruiana, ambii reprezentanti ai Partidului Romania Mare. Sprijiniti de un grup de insi cu actiune concertata, lipsiti de orice inhibitie sau scrupul cauzate de educatie ori simtul vreunei moderatii naturale, membrii desantului au asaltat balcoanele, au vociferat, au proferat injurii, au agitat stegulete si bannere – pe scurt: si-au dat intreaga masura a civismului inteles ca lipsa de respect fata de autoritatea statului si fata de democratie.
In fapt, procedand cu atata violenta, sustinatorii parlamentarilor PRM in frunte cu liderii alesi prin vot democratic au mai exersat o data o partitura caracteristica membrilor gruparii inca de la inceputurile activitatii lor publice. In istoria anilor postcomunisti, PRM s-a ivit in aparenta ca prelungirea unei reviste, fiind in fapt creatia cercurilor de nomenklaturisti si ofiteri din serviciile secrete nostalgice dupa ordinea proaspat inmormantata. Publicatia editata de poetul care isi afirma nestingherit pretuirea pentru fostul dictator al Romaniei a slujit mereu drept tribuna celor mai agresivi aparatori ai birocratiei de partid si de stat proaspat detronate si ai autohtonismului xenofob. Apararea pozitiilor ocupate de nomeklatura si mai ales de membrii Securitatii, folosind fara dureri de cap, tocmai dreptul la libera exprimare cucerit prin ridicare populara in decembrie 1989, a fost si continua sa fie telul principal al PRM si al adeptilor sai. Respingerea, in atatea randuri, in termeni de un radicalism presarat cu metafore injurioase, a maghiarilor si evreilor – ca elemente straine de neamul romanesc si funciarmente ostile acestuia – da seama de cealalta optiune amintita.
La prima vedere, intre nostalgia dupa un regim de extrema stanga si idiosincrasiile dreptei radicale, ambele prezente in discursul PRM, s-ar configura o incompatibilitate. Ca intotdeauna insa, si in acest caz scopul scuza mijloacele, salvgardarea pozitiilor influente politic si economic ale "fostilor” fiind urmarita cu staruinta, desi intr-o ampla incoerenta ideologica. "Tribunul” nu are insa pretentii de ideolog, domnia sa este un lider pragmatic, drept pentru care si cuvintele care i se bat la gura nu sunt alese prea indelung, iar ideile pe care le intrupeaza vin din toate partile (daca folosesc). Perdantii din varful ierarhiei comuniste izbutesc, prin urmare, de ani de zile, sa ii atraga de partea lor nu doar pe cei asemenea lor, tematori pentru fostele privilegii, ci si pe amaratii zilei, someri si pensionari, ori tineri care nu isi gasesc nisa potrivita, desi primii au fost mereu – ieri ca si azi – profitorii, iar ceilalti eternii sacrificati.
Condamnarea neechivoca a comunismului trebuia, in aceste conditii, sa ii scoata, literalmente, din minti pe activistii de la PRM, ca una ce atrage dupa sine spectrul unor consecinte legale configurabile in viitor. Vehementa stigmatizarilor proferate in parlament pe seama unor personalitati ale vietii noastre publice – dar si, implicit, a institutiilor pe care le reprezinta – se datoreaza, totusi, nu numai amenintatoarei prapastii care pare ca li se deschide in fata. Ea este rezultatul unei aprobari mai mult sau mai putin tacite si din partea PSD-ului care, prin continuitatile cu trecutul inregistrate in biografiile si in gandirea unora dintre exponentii sai, a creat atmosfera propice, de vag protest si de moale chemare la calm intruchipate de chairman-ul sedintei, Nicolae Vacaroiu. Ar fi insa nedrept sa sugereze cineva ca numai in PSD se gasesc oameni care nutresc simpatie pentru cauza lui Vadim. In fapt, datorita circuitului alesilor tarii de la un partid la altul, exista in majoritatea partidelor parlamentare destui insi care impartasesc – cu nuante, desigur – aceleasi idei. Astfel, visul lui Ion Iliescu s-a implinit: peste ani, tot FSN-ul guverneaza, adversarii sai fiind, in principiu, anihilati, iar vacarmul facut in jurul raportului Tismaneanu exprima si incununeaza rusinos o intreaga tendinta postdecembrista, mai larga decat un singur partid.
Ovidiu Pecican, scriitor, profesor la Universitatea
Babes Bolyai, Cluj
