Jungla vieţii publice româneşti a avut parte, pe 4 ianuarie, de o rară victorie a normalităţii graţie tenacităţii executorului judecătoresc sosit să evacueze silit sediul PRM, ocupat ilegal de o bună bucată de vreme. Impasibilă la circul declanşat de Vadim, doamna Şomaldoc a insistat în vederea punerii în aplicare a legii, căreia ar trebui să se supună, fără să crâcnească, şi „tribunii”. După un veritabil test de anduranţă, executorul judecătoresc s-a impus, în final, în pofida potopului de injurii şi bruscări la care a fost supus – şi care, în marea majoritate a statelor de drept, s-ar solda cu ani grei de puşcărie pentru agresor.
În cele peste trei decenii petrecute pe scena publică, Vadim a performat ca un veritabil saltimbanc, ştergând permanent pe jos cu valorile naţionale strict întru augmentarea egoului său. Mania îmbogăţirii l-a cuprins încă din anii 1980, când obişnuia să se întoarcă de la meciurile echipelor de fotbal româneşti disputate în străinătate încărcat cu bunuri la care cei mai mulţi dintre români abia îndrăzneau să viseze. Atunci a profitat de pe urma nefastelor vremuri, împingând deja exacerbatul cult al personalităţii Ceauşeştilor pe culmile paroxismului, iar după 1989 a continuat să prospere tot în baza talentelor sale demagogice, ridiculizând democraţia şi reducând politica la o burlescă de maxim prost gust.
Neocomuniştii ajunşi la putere se vor fi dumirit asupra utilităţii unui asemenea personaj în contextul democraţiei lor „originale”, recte de decor, din 1991/92, o dată cu procesul de calomnie intentat lui Vadim de Gheorghe Robu, primul procuror general postdecembrist al ţării. Atunci, „tribunul” şi suporterii săi au făcut ţăndări o sală de judecată din Ploieşti, fiind nevoie de intervenţia scutierilor pentru a-i calma pe scandalagii. Impresionat, probabil, de gestul cu pricina, FSN a decis să intre în alianţă cu PRM, drept care „emanaţii revoluţiei” nu s-au mai grăbit defel să sară în sprijinul omului legii pe care îl numiseră, din proces alegându-se în cele din urmă praful.
Astăzi, Vadim este un bătrânel răvăşit, incoerent şi perpetuu furibund care a reuşit să-şi alunge toţi foştii adepţi înzestraţi cu o brumă de talent. Deşi personal se confruntă, de o bună bucată de vreme, cu totala sa irelevanţă pe scena politică, eforturile sale îndelungate de discreditare a democraţiei şi de bruscare a oricărui român dispus să se pună în slujba binelui public au avut, din nefericire, succes. Cum o bună parte a posturilor TV autohtone se află în mâinile unor populişti vulgari, Vadim şi a sa tactică-şoc, îndreptată împotriva oricărei persoane percepute drept ameninţare, au fost resuscitate „în direct” pe micile ecrane ori de câte ori patronii media au considerat că se impune. Remarcele echivoce şi ironiile mai mult sau mai puţin subtile la care au recurs, săptămâna trecută, capetele vorbitoare de la Antene şi Realitatea TV în efortul lor de a face din comportamentul dement al „tribunului” ştirea zilei au fost absolut relevante.
Electoratul român nu are nici o şansă să scape de populismul politicienilor săi atât timp cât partidele rămân ceea ce sunt – nişte clanuri dedicate exclusiv sifonării banului public întru căpătuirea liderilor locali, regionali, centrali şi a anturajelor acestora. Dar cel puţin brandul Vadim este, de-acum, expirat şi va păli complet în următorii ani, chiar dacă Vadim ar reuşi, printr-o ultimă acrobaţie, să se mai catapulteze o dată în Parlament.
Preşedintele şi ministrul său de Externe au jucat, săptămâna trecută, la rândul lor cartea populismului în bătălia politică dusă împotriva Germaniei şi Franţei ca urmare a deciziei celor două ţări de a bloca o aderare prematură a României şi Bulgariei la spaţiul Schengen. După 48 de ore, ambii au dat-o însă întoarsă ca la Ploieşti – din motive încă neelucidate. În pofida imaginii sale de populist, Băsescu a mizat, de-a lungul anilor, relativ infrecvent pe această carte, fiind nevoit să constate între timp că adversarii săi o utilizează cu mare dibăcie împotriva sa. Dan Voiculescu, care se bucurase şi el de privilegiul de a putea călători şi de a se îmbogăţi pe vremea comunismului, s-a concentrat ulterior – spre deosebire de mai indisciplinatul Vadim – pe acumularea de putere în sfere importante. Acum, pare a-i fi convins pe mai tinerii lideri ai partidelor de opoziţie să pornească împreună într-o sfântă cruciadă împotriva necuratului instalat la Cotroceni. Crin Antonescu are zero idei în privinţa unei mai bune guvernări a ţării, neavansând până acum nici o soluţie mai eficientă decât cele la care a recurs Emil Boc, aşa că a decis să îmbrăţişeze peste noapte principiile doctrinei conservatoare – familie, şcoală, biserică -, aliindu-se ca atare, cu un partener profund iliberal. Destui dintre oportu-niştii adunaţi, odinioară, în jurul lui Vadim în speranţa unor recompense primite pentru intimidările la care îi supuneau pe toţi cei care stăteau în calea „tribunului” s-au cuibărit între timp în PNL – partid care devine din ce în ce mai provincial.
Şansa pentru ca devastatoarea moştenire a lui Vadim să dispară cu timpul ţine, din punctul meu de vedere, exclusiv de apariţia unui nou partid – unul în care dorinţa de a oferi amărâtului de electorat servicii publice de calitate învinge dorinţa de a se căpătui de pe urma politicii.
