UE continuă să agonizeze asupra problemei romilor, prezentându-se, în mare, la fel de şovăielnică şi imberbă ca până acum. Va continua să aloce sume substanţiale în vederea soluţionării acestei probleme pe cât de complicate, pe atât de perene, mulţumindu-se cu demersuri de faţadă care nu vor servi decât conturilor variilor consultanţi şi organizaţii favorizate. Pierre Lellouche, secretarul de stat francez pentru Afaceri Europene, a avut neîndoielnic dreptate atunci când a susţinut că procesul de integrare a romilor trebuie demarat la ei acasă, respectiv în ţările lor de baştină. Din păcate însă, domnul Lellouche a dat dovadă de o subtilitate marca Hrusciov atunci când a considerat că acest deziderat poate fi atins cu niscaiva bani oferiţi autorităţilor de la Bucureşti şi, în rest, cu ameninţări despre tot felul de repercusiuni în cazul în care rezultatele nu s-ar dovedi satisfăcătoare.
Comportamentul deseori problematic al membrilor minorităţii rome se datorează, fireşte, şi gradului de subdezvoltare a ţării în care s-au născut şi au crescut. Statul român nu dispune nici de resurse şi nici de voinţa necesară pentru a-i convinge să renunţe, treptat, la latura antisocială a conduitei lor, în timp ce forţa opiniei publice rămâne extrem de redusă într-o ţară care, anterior deceniilor ei de dictatură, a fost una preponderent agrară. În Franţa şi Marea Britanie, cetăţenii au reacţionat indignaţi în special atunci când grupuri de romi ocupau fie spaţii publice, fie chiar imobile private, părăsite peste weekend de către proprietari. Stau şi mă-ntreb însă dacă, din punct de vedere al reprobabilităţii, conduita lor este, de fapt, mai blamabilă decât cea a unui preşedinte al României care în 1995 solicita deschis judecătorilor ţării să nu mai dea soluţii de retrocedare a imobilelor confiscate de regimul comunist?!
Lăsând la o parte politicienii de stânga, deseori de stângă extremă, din Franţa, care s-au dedicat zilele trecute problemei romilor îndeosebi din oportunism, respectiv în speranţa de a-şi vedea vechiul vis despre o revoluţie politică renăscut, singurii susţinători sinceri ai romilor pe tărâm francez par să fie o mână de clerici, preponderent catolici. Este puţin probabil ca aceştia să fi ştiut că acum 200 de ani romii erau înrobiţi de însăşi Biserica Ortodoxă Română – act care va fi contribuit, indubitabil, la condiţia actuală a minorităţii şi la problemele ei. Ţine, până la urmă, de BOR să decidă dacă o parte din averea ei, estimată la peste 4 miliarde euro, nu ar putea fi utilizată, creştineşte, în vederea unor reparaţii morale acordate acestei etnii. Aidoma altor grupuri care au fost supuse captivităţii şi oprimării, totuşi şi această minoritate ar trebui să aibă, până la urmă, capacitatea de a-şi clădi un viitor bazat pe un trai per ansamblu normal.
Pentru români este, fireşte, dureros să constate că taman cetăţenii cel mai puţin apreciaţi ai ţării au ajuns în centrul atenţiei afacerilor europene. Preocuparea politicienilor europeni faţă de chestiunea romilor survine, de fapt, tardiv. Dar, mă rog… mai bine târziu decât deloc. Dacă UE doreşte însă rezultate atât concrete, cât şi pozitive, va trebui să renunţe la retorica şi la gimmick-urile ieftine şi să se aplece serios asupra unor planuri de schimbări reale induse în lumea romilor. În perioada 1997-2007, UE a impus României o serie de reforme, multe dintre cerinţele ei demonstrându-se, ulterior, de faţadă. Bruxelles-ul a refuzat, cu alte cuvinte, să îşi suflece mânecile şi să atace direct şirul lung de probleme induse de subdezvoltare. În bună parte, aceste probleme au putut persista de-a lungul istoriei României deoarece nici unul dintre liderii ei nu a încercat vreodată să se servească de resursele umane şi materiale ale ţării în scopuri cu adevărat pozitive, anume în vederea clădirii unui stat-naţiune coeziv şi confient. Reperele morale ale românilor provin în continuare din familie, nicidecum de la stat, virtutea şi probitatea putând fi învăţate exclusiv în cadrul restrâns al familiei, şi nicidecum în baza jalnicei pilde oferite de un stat bombastic şi corupt.
În eterogena lume a romilor, iniţiativa le revine practic, din nefericire, exclusiv masculilor dominanţi, determinaţi a-şi subordona membrii mai vulnerabili ai comunităţii. Este cu atât mai frapant că supliciul femeilor şi fetelor rome, tratate în continuare ca o marfă sexuală, nu a stârnit încă oprobriul feministelor occidentale – rămase, de altfel, în mare măsură indiferente şi în faţa sorţii femeilor din lumea islamică, stăpânită, în mare măsură, de o mentalitate profund misogină. Pentru a obţine vreun progres, dinamica schimbării trebuie să pornească inclusiv de aici – anume, chiar din interiorul societăţii rome.
Autorităţile de la Bucureşti vor agrea, probabil, fără prea multe discuţii seria exerciţiilor de imagine propuse de Sarkozy şi Barroso, sperând, tacit, că atenţia acestora se va îndrepta curând în alte direcţii. Dacă domnii Băsescu şi Baconschi se doresc politicieni cu adevărat intrepizi, vor admite deschis că, în prezent, statul român este supus atâtor presiuni, încât îi este realmente imposibil să acţioneze de unul singur. România ar trebui să conştientizeze că problema romilor are potenţialul de a tensiona pe termen lung relaţiile ţării cu o mare parte din statele membre ale UE. Se impune, aşadar, o strategie tot pe termen lung care să ralieze statul, instituţiile europene şi organizaţiile internaţionale în vederea ridicării standardelor de viaţă ale romilor pe parcursul următorilor 50 de ani, când era Sarkozy va fi apus de mult. Europa zilelor noastre este plină de tineri absolvenţi idealişti şi talentaţi aflaţi în căutarea unor locuri de muncă – destui dintre ei ar fi fericiţi să se poată înrola într-un task-force european însărcinat cu îmbunătăţirea şanselor de viaţă ale unei comunităţi de cetăţeni europeni deseori turbulenţi, dar totodată tulburători prin tragismul destinului lor. Dată fiind dimensiunea provocării, va fi nevoie de intervenţii deopotrivă ferme şi umane. Dacă UE va pricepe acest aspect crucial, are şanse să mai recâştige ceva din încrederea noastră pierdută.
