Românii înţelepţi şi înzestraţi cu spiritul responsabilită-ţii – pe care îi întâlnim, de regulă, cât mai departe de culoarele puterii – au perfectă dreptate atunci când avertizează că ţara începe să prezinte unele dintre simptomele infecţiei care a cuprins statul elen şi economia sa. Principalul simptom constă în prezenţa unui cartel de forţe excepţional de bine ancorate în viaţa economică şi/sau politică a ţării, care văd în fondurile UE sau în alte daruri ale Bruxelles-ului – vezi moneda unică europeană – doar un soi de carte de credit ale cărei datorii nu mai trebuie rambursate nicicând.
În prezent, UE se vaită de zor cu privire la propria „generozitate”, destule voci regretând a fi agreat, în trecut, rolul important ce a revenit unor state mediteraneene mai periferice în cadrul procesului ei de extindere. Dar actuala criză se datorează, în bună parte, înseşi politicilor Uniunii. Debutul UE a fost, neîndoielnic, excepţional – a adus soluţii tehnocrate pentru divergenţele de lungă durată între o serie de state-cheie. Ulterior însă UE a neglijat să avanseze o strategie la fel de curajoasă în privinţa susţinerii statelor subdezvoltate pentru a facilita implementarea standardelor de bună guvernare în fiecare dintre acestea. Funcţionarii din instituţiile UE şi stăpânii lor politici au mai făcut un pas crucial, creând o monedă unică europeană fără a se obosi să analizeze şi potenţialele riscuri la care ar putea fi expusă. Dacă ar fi trăit în vremurile noastre, părinţii fondatori ai SUA – latifundiari, clerici şi avocaţi, toţi eminenţi cunoscători ai clasicilor greci – ar fi fost, neîndoielnic, surprinşi la văzul imprudenţei acestor eurocraţi vag instruiţi în privinţa gândirii unui Pericle sau Plato, în schimb, profund influenţaţi de postulatele unui Foucault sau Derrida.
Infatuatul raport al Comisiei Europene din anul 2008 dedicat primului deceniu de existenţă a monedei unice europene abia aminteşte de posibilitatea unor ameninţări la adresa zonei euro din cauza imenselor datorii externe acumulate de unii dintre membrii ei. Atât comisarii UE, cât şi marii bancheri au trăit, aparent, într-o dulce ignoranţă în privinţa istoriei moderne a Greciei, având în vedere că în ultimii 180 de ani statul în cauză a fost mai tot timpul ba insolvent, ba la un pas de insolvenţă. Stăpânii Europei de mâine au considerat însă că nu este cazul să-şi bată capul cu istoria ţărilor candidate şi nici să tragă anumite învăţăminte din lecţiile trecutului. Această reţetă a indolenţei o găsim aplicată, începând cu anul 2000, şi în cazul României.
De fapt, problemele ciclice ale Greciei clamau de mult nu doar atenţia, ci şi o serie de concluzii şi măsuri din partea tuturor celor determinaţi să creeze o nouă ordine europeană – una viabilă atât în vremuri bune, cât şi nefaste. Grecia este o ţară cu fracturi sociale adânci care ne apar ca o reflexie a peisajelor ei tulburătoare. După ce prinţul Othon al Bavariei a eşuat în a impune ordinea pe care Carol I o adusese României, Regatul Greciei a avut parte de opt decenii de conflicte între elitele sale – aspect care a facilitat, într-un final, ascensiunea comuniştilor, deveniţi principala forţă politică a ţării pe la mijlocul anilor ’40. Grecia a fost singurul stat din Balcani în care mişcarea comunistă s-a transformat într-una de masă, astfel că în ziua de Crăciun a anului 1944 Winston Churchill s-a trezit sub asediu la Atena, unde trupele britanice luptau alături de armata elenă pentru a preveni preluarea puterii de către extrema stângă. Ulterior, războiul civil a devenit inevitabil o dată cu decizia comuniştilor greci de a ignora Tratatul de la Yalta, inclusiv decizia lui Stalin de a lăsa Grecia în sfera de influenţă a ţărilor occidentale.
În 1981, fostul preşedinte francez Valery Giscard d’Estaing – acelaşi care încercase, de altfel, să impună un proiect al Constituţiei Europene elaborat de câteva comisii de birocraţi – a reuşit să-i asigure Greciei statutul de membru deplin al UE, în pofida economiei subdezvoltate, „de lumea a treia”, şi a profundelor diviziuni politice caracteristice ţării. Potrivit lui d’Estaing, Grecia era leagănul civilizaţiei europene, iar făuritorii Europei unite aveau o obligaţie istorică faţă de ea. După alţi 15 ani, Grecia era admisă în zona euro, deşi o bună parte a dificultăţilor economice ale ţării se intensificaseră – pe de o parte, din cauza fondurilor UE, dirijate să susţină segmente neperformante ale economiei, iar pe de alta, din cauza cleptocraţiei statului. Faptul că Grecia şi-a falsificat statisticile economice nu doar cu tupeu, ci şi ani de-a rândul, nu pare a-i deranja prea mult pe eurocraţi, care în prezent preferă să ameninţe agenţiile de rating cu fel de fel de represalii doar pentru că acestea au avut curajul să semnaleze trista realitate prin retrogradarea calificativelor ţării la categoria junk. Ochii întregii lumi sunt aţintiţi, zilele acestea, însă mai puţin asupra Greciei şi mai mult asupra Germaniei, al cărei rol în cadrul UE începe să amintească din ce în ce mai mult de cel deţinut de SUA în Europa imediat după cele două conflagraţii mondiale. Ce va face Germania de-acum? Se va izola aidoma SUA în perioada anilor ’20, preferând să conlucreze doar cu vechiul nucleu vest-european şi să marginalizeze, ca atare, membrii mai noi? Sau va concluziona că a sosit vremea elaborării un nou set de înţelegeri şi reglementări, bazate – de ce nu? – şi pe propria experienţă a relansării economice după 1945. Dacă şeful guvernului german, Angela Merkel, va continua să se bazeze pe eurocraţi şi pe soluţiile lor, pe cât de arogante, pe atât de mediocre, atunci zilele Uniunii Europene s-ar putea să ajungă numărate cât de curând.
