Până recent, alegerile generale din Marea Britanie păreau să se îndrepte către nişte rezultate oarecum similare parlamentarelor româneşti din anul 2008. Sondajele de opinie au relevat, săptămâni întregi, apatia generală a electoratului, dar, mai ales, a segmentului alegătorilor tineri decepţionaţi de stilul celor două mari partide tradiţionale de a înţelege şi
face politică – anume, preponderent prin intermediul unor politicieni complet lipsiţi de viziune, dar care au ajuns, cum-necum, să domine maşinăria de partid.
Laburiştii şi conservatorii au agreat, până la urmă, participarea liberal-democraţilor la o serie de dezbateri televizate, considerând că prezenţa reprezentantului unui partid care şi-a adjudecat ultima victorie electorală în anul 1910 nu putea constitui nicidecum un pericol. Dar – surpriză -, Nick Clegg, personaj proaspăt în politică şi, ca atare, necompromis, le-a luat faţa ambilor contracandidaţi printr-o prestaţie fulminantă. Peste noapte, liberal-democraţii s-au trezit a fi urcat cu peste 11% în preferinţele electoratului, în timp ce ultimele sondaje plasau veşnicul underdog al politicii britanice deja în faţa laburiştilor. O jumătate de milion de alegători, în majoritate tineri, au aplicat brusc pentru buletine de vot, dorind să-şi exprime opţiunea electorală. Wunderkind-ul revoluţionar a reuşit să anime o competiţie până atunci anostă. Situaţia mi-a reamintit oarecum de România anului 2000, când milioane de alegători deziluzionaţi de alternativele avute la dispoziţie şi-au proiectat fie speranţele, fie mânia asupra outsiderului Corneliu Vadim Tudor. Între Nick Clegg şi Vadim Tudor există însă doar două similitudini: ambii sunt personaje ce aparţin clasei privilegiate a societăţii lor. Vadim Tudor – pentru că provine din fosta nomenclatură, Clegg – pentru că este descendentul unei familii înstărite de bancheri; ambii au abilitatea de a se prezenta drept rebeli dispuşi a conduce o insurecţie împotriva unui sistem injust.
Marea Britanie pare pregătită să îmbrăţişeze populismul, deoarece societatea ei şi-a pierdut de mult omogenitatea, nemaiavând o identitate naţională bine definită. Ani de-a rândul, o stabilitate şi continuitate nemaiîntâlnite în restul Europei le-au asigurat celor două mari partide posibilitatea dominaţiei – unuia în baza ofertei sale despre statul diriguitor al societăţii, celuilalt în baza accentului pus pe iniţiativa privată şi economia de piaţă concurenţială. În decursul ultimelor cinci decenii, cele două opţiuni şi-au pierdut însă o mare parte din atractivitate, dat fiind că nici una nu a putut oferi, până la urmă, alegătorilor rezultate cu adevărat impunătoare. Reducerea numerică a clasei muncitoare ca o consecinţă directă a declinului industriei manufacturiere, dar şi prăbuşirea prestigiului elitelor britanice tradiţionale au condus la apariţia unor alternative. Astăzi, oamenii dispun de un număr întreg de convingeri care nu mai pot fi catalogate simplist drept de stânga sau de dreapta. Dimensiunea înspăimântătoare a crizei bancare laolaltă cu imensul scandal provocat de o serie de parlamentari laburişti ce abuzaseră de privilegiile poziţiei deţinute au reuşit, de fapt, să discrediteze în ochii electoratului ambele soluţii tradiţionale – atât soluţia economiei de piaţă, cât şi pe cea a statului salvator.
Ascensiunea liberal-democraţilor este încă departe de a fi una definitivă. Dar vremea vechiului stil de a face politică a trecut în mod cert. Milioane de cetăţeni şi, în special, tinerii recurg constant la mediile de socializare pentru a-şi împărtăşi opiniile despre politică şi politicieni. Ziarele încep să fie detronate din postura de principal instrument capabil să contribuie la formarea preferinţelor electorale prin publicarea de materiale senzaţionaliste. Societatea Marii Britanii este de-acum prea fragmentată pentru a mai putea fi reglementată prin intermediul unor branduri politice şi/sau mediatice dominante – în prezent, Regatul Unit aduce mai degrabă a arhipelag compus dintr-o mare diversitate de entităţi decât a insulă pe cât de amplă, pe atât de solidă.
Partidul Laburist este de departe cel mai aproape de un posibil dezastru. Sub actualul său lider, Gordon Brown – ţinut, de regulă, departe de alegători atât din cauza personalităţii sale prea puţin atractive, cât şi a deselor gafe pe care le face -, partidul a dus o campanie de-a dreptul jalnică, în timp ce populaţia se demonstrează puternic iritată de autoritarismul, incompetenţa şi variile interese meschine care au definit guvernarea laburiştilor. Conservatorii au crezut că-şi vor putea adjudeca victoria electorală fără mari eforturi, considerând că simpla punctare a deosebirilor dintre ei şi adversarii mult huliţi va ajunge pentru a-i cuceri pe cetăţeni – cărora le-au rămas datori cu un program politic bine definit, în special cu privire la modul în care ar urma să abordeze criza datoriilor.
Nici liberal-democraţii lui Nick Clegg nu au avansat vreo strategie în acest sens, în schimb, au venit cu altele, destul de nepopulare, care vizează amnistierea imigranţilor ilegali şi o integrare mai profundă în UE. Vor fi însă, neîndoielnic, principalii beneficiari ai actualului vot de protest. Dacă vor ieşi pe locul doi şi vor intra în coaliţie cu unul dintre rivali, cooperarea lor va avea un preţ cert – reforma sistemului electoral. Pentru că adoptarea sistemului proporţional va anula, practic, posibilitatea ca un partid să mai obţină majoritatea necesară formării unui guvern monocolor. Pe când optimiştii speră de zor în reîntoarcerea vremurilor coaliţiilor de guvernare care făceau odinioară faima Marii Britanii, pesimiştii se tem că nici unul dintre partidele mainstream nu va mai putea vindeca o societate şi o economie fracturate, pronosticând o ascensiune a extremiştilor ca urmare a reformei sistemului electoral. Tind să le dau dreptate celor din urmă – cât timp nici unul dintre cele trei partide angrenate în lupta pentru putere nu va decide să ia în piept furtuna ce stă să se abată asupra ţării înglodate în datorii, extremiştii au toate şansele să profite de pe urma seismului care va zgudui din temelii sistemul politic al Marii Britanii.
