Alianţele electorale sunt, prin esenţă, construcţii generate de împrejurări speciale. Pentru acea parte a alegătorilor care doresc o schimbare cu 180 de grade a jocului, după un ciclu electoral, acest tip de coalizare a forţelor politice nu constituie neapărat cea mai fericită alternativă, dar pentru funcţionarea sistemului democratic baletul cu pricina devine vital.
De 22 de ani, de când a trecut într-o nouă fază istorică, România a căpătat în acest sens o vastă experienţă. A fost, însă, şi cea mai prolifică dintre experienţele posibile sau doar eşecul lamentabil al ideii de SCHIMBARE şi al unor angajamente profitabile pe termen lung?
Dacă facem abstracţie de perioada „patrulaterul roşu”, când extremismul primitiv şi fostele eşaloane doi şi trei, încolonate în spatele lui Ion Iliescu, şi-au dat mâna peste capul României şi au dominat scena politică, putem considera anul 1996 drept momentul zero al alianţelor electorale care s-au născut din nevoia evidentă de democratizare.
La vremea respectivă, apariţia şi ascensiunea CDR au putut fi interpretate drept singura contrareacţie posibilă a societăţii civile şi a câtorva forţe politice care se considerau progresiste la un moment de criză care, dacă s-ar fi prelungit, ar fi ameninţat cu îngheţul polar o Românie încă foarte orientată spre Est.
De aceea, alternanţa la putere produsă prin câştigarea alegerilor de către Emil Constantinescu şi alianţa pe care o conducea a reprezentat într-adevăr şocul care a deviat ţara de pe cea mai greşită traiectorie pe care se înscrisese după decembrie 1989.
În faţa unei administraţii care se obişnuise să guverneze prin cenzură şi violenţă, naşterea şi victoria unei alianţe de partiduleţe şi forţe din societatea civilă a fost cea mai fericită soluţie, iar răgazul pe care ni l-am luat astfel spre a amenda cursul, până atunci „firesc”, al lucrurilor a alimentat pentru prima oară cu succes convingerea că niciodată nu este prea târziu pentru a opune o rezistenţă îndârjită inerţiei şi aranjamentelor făcute în subteran.
Însă experienţa CDR a avut şi partea sa mai puţin fastă. În ciuda proiectului cu care Convenţia a câştigat alegerile, în ciuda faptului că însăşi victoria sa a oferit soluţia optimă la un blocaj naţional şi în ciuda câtorva realizări majore din acea perioadă, care pot fi descrise printr-un singur cuvânt, acela de „deschidere”, CDR a fost pulverizată după numai un ciclu electoral.
Colapsul a fost total. Preşedintele Constantinescu nu a mai candidat pentru un al doilea mandat, făcându-i lui Ion Iliescu din start un uriaş serviciu, iar alegerile parlamentare au fost nu doar pierdute, ci au deschis calea întoarcerii rapide în timp.
Nemaiavând de furcă cu o opoziţie cât de cât relevantă – după ce PD şi PNL au obţinut abia câteva locuri în Parlament, PNŢCD pur şi simplu nu a mai atins pragul de intrare, iar liderii fostei alianţe s-au duşmănit mult timp ca hingherii – marele învingător, PDSR, s-a transformat pentru următorii patru ani în partidul-stat, ca un omagiu adus defunctului PCR.
Iar odată cu asta, şansa schimbării pe termen lung a României a dispărut şi ea, ţara afundându-se din nou în mlaştina restauraţiei.
Dovada faptului că între 2000 şi 2004 panta pe care am alunecat a fost şi abruptă, şi accidentată stă tocmai în faptul că s-a ivit un nou orizont de posibilitate, sinonim cu formarea şi ascensiunea Alianţei DA.
Împărţirea medievală a României între baronii locali, mâna de fier cu care a guvernat tandemul Năstase-Iliescu şi obtuzitatea politică, în general, de care a dat dovadă acel PDSR de tristă amintire le-au arătat românilor cât de aproape erau de împlinirea a ceea ce Ion Iliescu îşi dorea încă din iarna lui 1989, anume instaurarea, măcar pentru câteva decenii, a unui despotism luminat într-o ţară care, spre deosebire de Republica Moldova, de pildă, avea şanse reale de a se europeniza şi civiliza definitiv.
La fel ca în 1996, şi evoluţiile care au culminat cu alternanţa la putere din 2004 au contribuit masiv la depăşirea unui evident blocaj şi încremenirea într-un proiect naţional inept.
Însă alianţa dintre liberali şi democraţi nu a fost de durată şi promisiunile unei modernizări a României, cu bătaie lungă, au fost puse iarăşi între paranteze de modul defectuos în care politicienii români înţeleg să servească interesul naţional.
Ce a urmat, ştim cu toţii. Liberalii au guvernat o perioadă fără sprijin explicit în Parlament, apoi a venit acel bizar an de guvernare PDL-PSD, apoi preluarea puterii de către PDL, pe baza sprijinului asigurat de un număr mare de politicieni oportunişti şi, în final, preluarea guvernului de către un USL ale cărui metode de administrare a ţării s-au dovedit în aceste ultime luni clar incompatibile cu valorile statului de drept.
Există unele asemănări, dar şi diferenţe majore faţă de experienţa precedentă, respectiv CDR, dar aici nu detaliile ar trebui luate în seamă, ci mai degrabă cum se înfăţişează lucrurile la o privire generală.
Or, vedem din nou că o coaliţie politică formată în circumstanţe speciale ne-a demonstrat tuturor cât de simplu este în România să deraiezi de la imperativele realizării unui proiect naţional şi să te limitezi la a satisface numai formal aşteptările, fără a vedea şi dincolo, mult dincolo de orizontul îngust al comandamentelor de ordin electoral.
Acum, după o vară 2012 în care acţiunile în forţă ale USL au şocat multă lume şi în ţară, dar şi în afara ei, acum, într-un an electoral care s-a mai definit o dată ca unul excepţional, la fel ca în 1996 şi 2004, a venit momentul ca o nouă compunere de forţe (trei partide şi două fundaţii) să promită reinventarea României.
Era de dorit ca, în perspectiva parlamentarelor de la sfârşitul anului, să apară totuşi ceva, dat fiind faptul că alternativa nu rămâne decât un USL care şi-a dat deja examenul şi pe care indiscutabil l-a picat.
Însă dincolo de îndreptăţirea reală, dar de circumstanţă, cu care noua construcţie politică ivită pe zona de centru-dreapta le va cere românilor votul pentru a obţine majoritatea în Parlament, ce ne poate face să credem că vom avea în faţă ceva mai bun sau mai eficient decât experienţele anterioare, cu CDR şi Alianţa DA?
Până la urmă, guvernarea unei ţări înseamnă mai mult decât depăşirea unui episod de criză şi administrarea ei în sistem de avarie pe motiv că în interiorul coaliţiei respective prea puţini sunt dispuşi să tragă la jugul intersului naţional şi prea mulţi vădesc o înţelegere îngustă a ideii de a face politică.
Ar fi imposibil să aflăm răspunsul întreg şi corect la această întrebare înainte ca noua forţă politică să câştige încrederea şi voturile şi, evident, să înceapă să guverneze.
Dar câteva indicii tot vom putea distinge în perioada următoare, până în alegeri, studiind structura internă a acestei alternative la USL. Nu este de ignorat tocmai faptul că intră în joc formaţiuni noi şi lideri politici noi, iar majoritatea au fost prea puţin sau deloc testaţi electoral sau în lupta politică curentă.
Rămâne de văzut cât de mult se vor putea impune toţi aceştia, în interior, în faţa celor mai experimentaţi şi mai vechi, dar cu o expunere publică erodată. Sunt de studiat şi afinităţile reale dintre lideri, ca şi aspiraţiile pe termen mediu şi lung ale formaţiunilor care vor compune noua coaliţie.
Şi, foarte important: indicii despre autenticitatea, soliditatea şi competitivitatea acestei noi construcţii vor veni inclusiv dinspre deschiderea pe care o va dovedi faţă de adoptarea câtorva principii pe care clasa politică, în general, le-a considerat până acum indigeste.
