In ciuda declinului puternic al activitatilor economice si a reducerii numarului de salariati ai firmelor operatoare, portul ramane inima financiara a orasului. Sute de mii de tone de marfa sunt tranzitate prin dane, miliarde de lei trec dintr-un cont in altul. Afacerile cu minereuri sunt printre cele mai profitabile, insa produc poluari majore. Praful rosiatic se apropie tot mai mult de oras si inghite pe zi ce trece plante, animale si oameni. Si, ce este cel mai grav, nimeni nu face nimic.
Nu este vorba despre masurile de ecologizare ale zonei pe care le adopta societatile care opereaza minereuri, pentru a nu intra in vizorul autoritatilor de mediu. Pur si simplu, in terminalul de minereuri natura dispare. Totul este rosu. Iarba, copacii, chiar si cainii vagabonzi au o blana rosiatica. Cladirile sunt la fel, rosii.
Patronii de la Minmetal si Comvex le-au vopsit special asa, pentru ca alta culoare nu ar fi rezistat. Cei obisnuiti cu portul ocolesc cat pot de mult aceasta zona, pentru ca masinile nu au viata lunga in terminalul de minereuri. Pulberea metalica se depune pe caroserie si daca ploua, particulele intra in vopsea si mananca tabla. Tocmai de aceea, in partea de sud a portului nu ai sa vezi decat foarte rar masinile de lux pe care si le cumpara de obicei patronii portuari. Nici un autoturism si nici un camion, oricat de bine ar fi construite, nu rezista atacului „rosu”.
La limita dintre viata si moarte
Printre zecile de pescari care isi omoara timpul pe marginea danei, l-am intalnit pe nea Costica. Nu vrea sa-si spuna intreg numele, pentru ca pana acum doi ani a lucrat aici. A iesit la pensie si se plictiseste de moarte. A fost lucrator portuar la minereu. E zgarcit la vorba, dar reusesc sa-i smulg doua vorbe. „Asa este aici de o viata. Nu se poate altfel”. Omul se refera la norii de praf pe care i-a inghitit zilnic. „Cand ploua, e cum e. Daca bate vantul, trebuie sa-ti feresti gura si ochii, pentru ca altfel praful iti ajunge in plamani. Nu mai scapi”. Pentru atenuarea efectelor prafului de minereu, salariatilor li se dau alimente suplimentare. Si lapte. Dar asta nu-i ajuta cu nimic. Anii trecuti, au facut greve. Pentru salarii si pentru viata lor. Dar degeaba. „Sindicatul galben”, asa cum este este cunoscuta organizatia sindicala care face jocul directorului, a reusit sa-i inlature pe adevaratii lideri, si acum negocierile au devenit o formalitate. Oamenii s-au trezit peste noapte ca nu mai au drepturi. Dar strang din dinti si merg mai departe. Nu au ce face. Daca protesteaza, patronul ii da afara. Majoritatea lucratorilor au copii, dar, comparativ cu orasul, in port se castiga bine.
Politica strutului
Autoritatile de mediu nu se prea omoara cu rezolvarea acestei probleme. Nici nu au cum. Legislatia romaneasca este „lejera”. Toti au ajuns la concluzia ca altfel nu se poate. Nu ai cum sa descarci un ditamai vaporul de 160.000 de tone fara sa faci praf. La fel se intampla si la Chimpex, unde se opereaza fosfati si soda. Din cand in cand, operatorii incaseaza cate o amenda, mai mult simbolica, pentru poluarea mediului, iar treaba merge mai departe. Nici organizatiile ecologiste, numeroase in Constanta, nu fac mare branza. Unele, pur si simplu, nu s-au gandit la efectuarea unei studiu privind impactul de mediu, iar altele sunt sponsorizate de patronii portuari si, deci, tac malc.
Romania, groapa de gunoi a Europei
In prag de integrare europeana, tara noastra a devenit un punct terminus pentru economiile poluante. Vesticii renunta pe zi ce trece la industriile grele in favoarea combinatelor din est. Asa se face ca fierul vechi este operat cu predilectie in Balcani, la fel si minereurile. Patronii romani nu-si prea bat capul cu protectia mediului, important este sa iasa banul. In consecinta, activitatea merge struna, se platesc taxe la stat si toata lumea este fericita. Nimeni nu vede dezastrul care ne pandeste.
