Reducerea cheltuielilor statului nu e suficientă. Fără reforme, ea nu va face decât să amâne, o vreme, deznodământul.
Statul suferă de cel puţin patru boli, iar cât timp nici măcar nu începe tratamentul lor, sfârşitul e inevitabil.
Anemia. Doar 4 milioane de angajaţi mai contribuie pentru toate pensiile şi toată asistenţa medicală. Nu-i de mirare că banii nu ajung. De vină nu-s nici contribuabilii, care virează la stat încă 80% peste veniturile lor nete, nici pensionarii, care ar lăsa bugetul asigurărilor sociale pe excedent dacă opt milioane de angajaţi ar contribui la veniturile lor. De vină este statul, care practică un nivel de impozitare a muncii mai mare chiar decât cel din Vest, deşi nivelul bunăstării, productivitatea muncii, conştiinţa civică şi calitatea serviciilor publice sunt la un nivel de câteva ori mai mic. O ţară cu capacitate administrativă redusă, cum e România, ar trebui să exploateze la potenţial maxim taxele pe proprietate, acolo unde evaziunea fiscală este mult mai dificilă. Mai ales că măsura ar stimula intrarea mijloacelor fixe în circuitul productiv. În schimb, munca ar trebui taxată la cel mai mic nivel posibil, cel puţin până la rezolvarea dezechilibrelor sociale de acum.
Obezitatea. Principiul că este nevoie de investiţii care să ajute economia este un slogan unanim adoptat şi de dreapta, şi de stânga deopotrivă. Însă realitatea a arătat că statul nu are capacitatea administrativă nici pentru a găsi cele mai bune preţuri, nici pentru a garanta – măcar – că lucrările pot fi duse la bun sfârşit în timp util. Cu preţul a zeci de miliarde de euro, România s-a ales cu zeci de mii de proiecte nefinalizate. Eşecul construcţiei de autostrăzi este cel mai bun exemplu, iar cel mai dureros lucru este că strategiile de acum includ aceleaşi greşeli din ultimii 20 de ani: ele se rezumă la încrederea statului în propriile forţe. Contraexemplul vine exact din China. După ce au construit primii 200 de kilometri în sistem clasic, în urmă cu 20 de ani, şi au văzut ce înseamnă asta, chinezii au trecut la sistemul concesiunilor. Toate autostrăzile sunt construite în sistem privat şi taxate de antreprenor. Rezultatul? 70.000 de kilometri!
Scleroza. România are la dispoziţie miliarde de euro anual de la Uniunea Europeană, iar absorbţia lor ar trebui să fie principalul criteriu de performanţă pentru fiecare guvern. Cu toate acestea, rezultatele sunt jenante. De ce? Pentru că între sursa fondurilor – Uniunea Europeană – şi beneficiarii finali – companii private – intervine un filtru birocratic ale cărui interese nu se suprapun nici cu sursa, nici cu beneficiarul. Soluţia a fost propusă şi repetată de nenumărate ori: beneficiarii să-şi susţină proiectele în mod nemijlocit la UE. Este perfect posibil, iar singurul preţ plătit ar fi că o armată de funcţionari remuneraţi degeaba cu sporuri de 75% – şi nu numai – ar dispărea aproape de tot.
Schizofrenia. Felul în care sunt distribuiţi banii de la bugetul central către bugetele morale este principalul vinovat pentru risipa care urmează. Pentru că un primar nu colectează banii direct de la propriii cetăţeni, nici nu este responsabil în faţa lor. Este responsabil în faţa politicienilor de la centru şi reţelelor de interese care i-au trimis acolo. Iar din cauză că „banii de la centru” nu reprezintă aproape niciodată o certitudine, chiar şi achiziţiile cinstite sunt făcute pe nepregătite. Aşa se explică statuile sau fântânile arteziene cu preţuri exorbitante, aşa se explică laptopurile şi maşinile cumpărate pe final de an.
Fără surse de venituri şi responsabilităţi clar delimitate, instituţiile statului vor continua să risipească banii publici în stilul de acum.
