IN ATENTIA ACTORILOR sI REGIZORILOR!
Teatrul National Bucuresti: Centrul de Cercetare si Creatie Teatrala "Ion Sava"
Anti-eroul
Centrul de Cercetare si Creatie Teatrala "ION SAVA" din cadrul Teatrului National anunta ca intre 5 si 16 septembrie 2007 regizorul si profesorul RADU PENCIULESCU va conduce un nou atelier de creatie bazat pe dramaturgia lui Georg Büchner cu tema "Anti-eroul".
Vor putea participa 20 de artisti (4 regizori si 16 actori/actrite). Pot aplica artisti profesionisti avand minimum 3 ani de la absolvire; varsta maxima 40 de ani. Doritorii sunt invitati sa se inscrie pentru selectie inaintand un CV, o fotografie (actorii) si o cat mai detaliata Motivatie care sa justifice din punct de vedere strict personal interesul pentru acest atelier.
In alegerea pe care o va face, Radu Penciulescu conteaza foarte mult pe o motivatie sincera si detaliata si roaga aplicantii sa evite formulele sterpe de politete.
Inscrierile se pot trimite pana la data de 15 august prin e-mail la adresa tnb.sava@gmail.com
Cei care vor fi selectionati vor fi anuntati pana la data de 30 august.
Se va lucra in doi timpi, zilnic.
Teatrul National Bucuresti
Tel. Fax: 310.15.18
E-mail : tnb.sava@gmail.com
"COOLORI" – Teatrul Foarte Mic
Teribilismul duce la esec
Intalnirea cu un text teribilist, vulgar si cu un regizor lipsit de forta artistica nu poate avea drept rezultat decat un esec teatral in dauna unor actori apreciati carora nu li se ofera sansa afirmarii.
Inainte de relatia cu dramaturgul asta nenorocit, maica-ta si-o tragea cu o femeie".
"Ce p… mea!"
"Peca asta prea se crede scula lui Dumnezeu".
Peca Stefan
(Replici "importante")
Teatrul Foarte Mic a propus un proiect laudabil de gazduire a productiilor unor tineri dramaturgi, regizori si actori. In cadrul acestui proiect s-au prezentat spectacole remarcabile mai ales sub aspectul regiei, datorate Anei Margineanu si Gianinei Carbunariu, ("89.89 dupa… ‘89" si "Terorism"). Evident, ca intr-un astfel de proiect nu tot ce se produce poate fi de calitate, si pentru ca tinerii creatori se afla la inceput de drum si sunt in cautarea cu orice pret a originalitatii. Acum, a venit randul tanarului dramaturg Peca stefan, de 25 de ani, afirmat in teatrul independent prin spectacolul de la Teatrul Luni – Green Hours: "The Sunshine Play", prezent si in scenariul spectacolului "89. 89 dupa… ‘89" ce reunea mai multi tineri dramaturgi. La ArCuB a incercat sa se remarce socand cu "I hate Helen", povestea unui drogat, dar nu a reusit. Produs al grupului "dramAcum", Peca stefan a beneficiat si de o bursa la New York University, pe care au primit-o si alti colegi de generatie, iar acolo declara ca ar fi conceput si acest text, ca piesa de teatru nu se poate numi, "COOLöri". Fata de alti colegi dramaturgi preocupati si revoltati pe conditia tinerilor in societatea contemporana, scrierile lui Peca stefan sunt lipsite de coerenta unei idei, de tinta unui mesaj. "COOLöri" este un text teribilist, lipsit de o elementara si necesara logica dramatica, sunand ca o bascalie dintr-un divertisment excesiv vulgar la adresa tinerilor cu bani din generatia sa. Ca sa arate cat este dansul de important se si autopromoveaza. Autorul devine un personaj numit Peca stefan! Este un dramaturg acuzat de terorism si expulzat din America, ajuns barman la el acasa, care evoca – pentru cine stie! – succesele sale de la Green Hours. Aluziile autobiografice sunt penibile. Textul este conceput in doua parti despartite printr-un inutil monolog sustinut de personajul Rocco. In fiecare parte se inghesuie la nimereala clisee "inspirate" de scenariile unor filme americane de categoria C. Personajele n-au substanta, sunt paiate, conflictul este absurd, umorul lipseste, dovada ca rasul publicului nu rasuna in sala, decat rareori, si atunci vine din partea unor amici ai scriitorului. Prima parte este lunga si plicticoasa. O gasca, George, Frank, Rocco si Damon au devastat apartamentul unuia dintre ei, fiind sub influenta alcoolului si drogurilor. George e disperat ca va reveni acasa dintr-o deplasare tatal, Frank e speriat ca Demon doarme avand prabusit peste el pe Rocco pe care il crede mort in urma unei supradoze. Replica de baza a disperarii lor e "Ce p… mea!", personajele dezabuzate agitandu-se isteric si in conformitate cu viziunea regizorala a Dianei Iliescu. Marele "conflict" ar avea la baza nu posibilul deces al lui Rocco, ci mirosul ce vine de la Demon care… – "s-a cacat pe el" -, scuzati replica, dar si ea revine insistent. Mai urmaresc cei doi americani – ca in America e plasata jalnica scriere -, programele televizorului. Frank priveste… spectacole de balet, iar in final aflam ca este homosexual, iar George, stirile despre… Peca, amantul mamei sale, acuzat de terorism. Hodoronc-tronc, prin scena mai trece si un superman, care descoperim spre finalul primei parti, ca ar fi chiar tatal lui George. Pe nepusa masa, tatal va sosi apoi acasa, imbracat militar, va aminti despre luptele din Vietnam cand a fost impuscat in c…, va canta si un fel de romanta despre sotia sa: "o iubesc, vreau acum s-o regasesc". Rocco invie si dispare ca sa sustina intre cele doua parti acel monolog stupid. Bascalia primei parti se va opri la hotararea tatalui si a tinerilor de a pleca in Romania, ca acesta sa-si gaseasca sotia fugita cu Peca, si sa vanda droguri romanilor. Cea de a doua parte incepe cu Peca barman harnic, tulburat de aparitia lui Rose, sotia "superman"-ului, o femeie isterica, indragostita de dramaturg, care vrea sa faca sex pe o masa. Vin si americanii, bascalia continua ilogic, cu zeci de aluzii caznite la adresa actualitatii. Finalul este o aiureala, George sustine un monolog penibil la adresa familiei sale destramate, cu pretentii moralizatoare, americanii se impusca intre ei, Peca va reveni la prima sa dragoste Elena etc. si spectatorul poate spune "Slava Domnului ca s-a terminat!" acest spectacol grotesc, teribilist, lipsit de o elementara idee coerenta. Am rezumat textul pentru ca trebuie sa stie, totusi, spectatorul ce i se ofera astazi de catre dramaturgul respectiv, dar si pentru ca o astfel de incropeala numita pretentios piesa de teatru, nici cel mai mare regizor n-ar fi reusit sa o puna in scena, nu mai discutam ca ar fi refuzat scrierea.
Regizoarea Diana Iliescu a accentuat grotescul situatiilor, vulgaritatea replicilor, rezultatul fiind un spectacol plictisitor de doua ceasuri si ceva. Scenografia Corinei Gramosteanu ar fi vrut sa sugereze ca viata aiurita a lumii americane ar fi un joc de popice. Spectacolul nu poate fi considerat nici macar un experiment teatral esuat, este doar o manifestare teribilista de sfidare a publicului caruia de fapt nu i se comunica nimic, nici comic, nici tragic, ci o insiruire de trivialitati si scalambaieli fara rost.
Trist e ca aceasta incropeala de "spectacol tanar", foloseste o echipa de actori stimati ale caror calitati sunt anulate de partiturile ce le revin. Tinerii distribuiti nebeneficiind de un text cat de cat capabil sa creeze stari, incearca remarcarea prin exagerari vocale. In Frank, Catalin Babliuc se lupta cu rolul incomod, lipsit de consistenta dramatica sau comica si il incarca strident prin tonalitatile abordate in rostirea replicilor. Doru Bem ar vrea sa fie personajul Peca, un aiurit ce nu-si gaseste drumul in viata, lui Bogdan Albulescu ii revine Demon, "baiatul de baiat", iar lui Radu Iacoban, Rocco, toate sunt personaje gaunoase. Acesti tineri si-au afirmat vocatia pentru teatru intr-o serie de spectacole la Teatrul Mic, la Teatrul de Comedie in proiectul "Comedia tine la TINERI" sau in cele ale teatrului independent, fiind absolventii apreciatei promotii 2005 a clasei prof. univ. Gelu Colceag.
De asta data au avut ghinionul sa fie distribuiti in acest spectacol ce nu spune nimic despre necazurile tinerilor ci doar ridiculizeaza situatii existentiale cu fond dramatic. Un nume mai putin cunoscut este Viorel Cojanu, distribuit in George. Actorul reuseste doar o palida sugerare a spaimei in fata dezastrului din casa sa,
provocat de gasca de prieteni. Distributia include si doi actori
cu experienta, Clara Flores si Mihai Dinvale. Actrita la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti, Clara Flores este temperamentala Rose, dar uneori nefiind indrumata regizoral, are accente stridente in redarea obsesiilor sexuale ale mamei venite din America in Romania. Mihai Dinvale opteaza pentru calea
parodierii cu masura a caracterizarii tatalui cel smecher si ingamfat.
Din pacate, orice efort al interpretilor este inutil in fata unei facaturi cu pretentii de text teatral, iar
rezultatul e un spectacol dizgratios.
Bascalia la adresa drogatilor,
a baietilor cu bani, a stereotipurilor americane este jenanta pentru un public ce asteapta altceva de la un spectacol de teatru, decat de la un divertisment de doua parale
difuzat de televiziuni.
Dar de unde nu e vocatie,
nu poti pretinde nimic!
