Clasa muncitoare a făcut obiectul de studiu al unui antropolog american, David Kideckel, care analizează în premieră lunga agonie a muncitorilor din Făgăraş şi Valea Jiului în anii ’90.
„Viaţa muncitorilor este un subiect stânjenitor în Europa Centrală şi de Est”, spune autorul în prefaţa cărţii sale – iar România nu face excepţie de la regulă. Dacă în comunism muncitorii erau consideraţi „elita forţei de muncă româneşti”, după Revoluţie nu doar standardele de viaţă li s-au deteriorat dramatic, ci şi imaginea lor publică – s-a spus că „majoritatea problemelor ţării s-ar datora repetatelor probleme muncitoreşti care încetinesc economia şi îndepărtează investitorii”.
Astfel, muncitorii au devenit încet-încet un fel de excluşi cu statut de majoritari. În societatea capitalistă de după ’89, „ei se simt respinşi şi izolaţi (…) ca nişte străini care privesc de dincolo de gard”. De stigma cea mai puternică au avut parte minerii din Valea Jiului – atât de puternică încât, mărturisesc cei chestionaţi, când ies în alte judeţe, le e ruşine să spună că vin din Valea Jiului şi răspund laconic că sunt „din judeţul Hunedoara”. Cartea analizează situaţia minerilor în anii 1999-2002 pornind de la două studii de caz – muncitorii de la combinatele din Făgăraş şi minerii din Valea Jiului; cum încărcătura politică a Văii Jiului este mai mare, o să mă opresc mai mult la pasajele dedicate acestei regiuni.
Mineriada din ’90: „Cântam pe drum, lumea se prostea”
În cazul primelor patru mineriade, Kideckel acreditează versiunea media asupra mineriadelor – cu minerii care au fost manipulaţi de guvernul lui Ion Iliescu să vină la Bucureşti („Credeam că mergem să apărăm guvernul… Era o atmosferă excelentă şi toţi eram veseli şi nerăbdători… Cântam pe drum, lumea se prostea”, spune cineva). În cazul celor două mineriade din 1999, profesorul argumentează că minerii au venit la Bucureşti nemanipulaţi de nimeni, din disperare eco-omică. De-a lungul deceniului 9, condiţiile de viaţă ale minerilor s-au deteriorat continuu, încât, în momentul mineriadelor de la Stoeneşti şi Costeşti, au devenit insuportabile. Astfel, în 1999, Compania Naţională a Huilei subcontractase deja toate activităţile auxiliare unei firme private dubioase, Sermin SA. La Aninoasa, în toamna anului 1999, minerii nu mai primiseră săpun de trei luni de zile, iar mâncarea, tot mai proastă, venea în porţii din ce în ce mai mici. Programul de muncă fusese crescut, în detrimetrul protecţiei muncii: „Dacă concentraţia de gaz metan depăşeşte 1%, trebuie să părăsim galeria. Dar administratorii ne fac să muncim şi dacă concen-traţia e de trei ori mai mare”, spune un miner de la Aninoasa.
„După ce a plecat de la mină, soţul meu s-a întors în Moldova, dar au asmuţit câinii pe el”
Cei disponibilizaţi cu salarii compensatorii sunt minţiţi că vor fi reangajaţi sau aburiţi cu programe de reconversie profesională, care sunt, evident făcute de mântuială (cum e de pildă un curs de contabilitate infor-matică, „rulat” pe calcula-toare antice care nu puteau duce programele de gestiune eco-nomică). Joburile şi locuinţele oferite de stat în alte regiuni sunt fictive sau insuficiente, iar cei care se întorc în locurile de obârşie sunt priviţi ca nişte interlopi de câtre fraţi şi părinţi, care-şi văd propriile resurse şi moştenirea ameninţate („După ce a plecat de la mină, soţul meu s-a întors în Moldova, dar au asmuţit câinii pe el”, spune soţia unui miner). Pe de altă parte, în acei ani de cădere liberă, Valea Jiului este falimentară economic, iar şansele de a găsi un job – drastic reduse; şanse mai mari au, paradoxal, femeile, care se angajează în joburi la negru în „buticuri”, în magazinele din zonă, şi lucrează fie la negru, fie se angajează „de probă”, sperând la o carte de muncă; când intervalul expiră, ele sunt concediate.
„La iarnă va trebui să furăm”
Situaţia e cu atât mai dramatică cu cât multe dintre aceste familii, urmând tradiţia demografică a zonelor rurale de unde au venit, au 5-6 copii. „Unii, ajunşi la limită, scormonesc prin gunoaie, jefuiesc, schimbă sau cultivă un petec de pământ oriunde se poate”, rezumă Kideckel; sau, în cuvintele unui miner: „Adunăm ciuperci şi fructe de pădure… La iarnă n-o să mai găsim nimic, aşa că va trebui să furăm”. O anchetă a antropologului american scoate în evidenţă „absenţa a patru-cinci mese pe săptămână şi abundenţa amidonului din diete”. Munca în subteran şi pericolul iminent al morţii catalizează adesea relaţii sociale puternice – „Codul onoarei îi obliga să asculte unii de alţii în subteran, indiferent de afinităţi şi opinii”, spune Kideckel, care exemplifică valorile minerilor prin cuvintele unui miner din Aninoasa: „În subteran nimeni nu mai e moldovean, oltean sau chiar ţigan. Toţi avem grijă unii de alţii şi ne ajutăm unii pe alţii”. Însă, după ’89, relaţiile de muncă se deteriorează – oamenii nu mai au bani să bea în cârciumi cu colegii după ieşirea din tură, ci beau singuri acasă, iar lupta pentru păstrarea serviciului creează concurenţă şi invidie între vechi prieteni.
Foştii minerii stau acasă, femeile muncesc
Viaţa socială a oamenilor se restrânge încet la cea de familie, însă şi aici apar schimbări negative. Dacă înainte de ’89 femeile stăteau acasă şi aveau grijă de copii, acum situaţia, în multe cazuri, se inversează: bărbaţii mineri sunt şomeri şi femeile muncesc. Măcinaţi de stres şi de neputinţă, ei ajung la sentimente de autodispreţ, care răbufnesc în crize de agresivitate sau în reprize solitare de alcoolism. Pradă depresiei şi stresului, muncitorii îşi pierd cheful de viaţă şi de sex: „Bărbaţii se simt din ce în ce mai înstrăinaţi de propria sexualitate”, în cuvintele lui Kideckel. Pe acest fundal, noile mentalităţi consumiste ale sexualităţii, aşa cum se văd de la tv, deteriorează o dată în plus relaţiile de familie, prin amorsarea unui conflict între generaţii („de la TV porneşte nebunia din casă”, spune un miner).
1999-2002, „cei mai grei ani din istoria economică postdecembristă a României”
Consecinţa tuturor acestor fac-tori e că „muncitorii din Valea Jiului sunt printre cei mai pesimişti muncitori”, cu mortalitate crescută, risc crescut la suicid şi de boli psihice. Anii 1999-2002, când Kideckel şi-a documentat studiul, „au fost cei mai grei din istoria economică postdecembristă a României”. În plus, graniţele spre Vest erau închise şi soluţia găsită de multe familii din Valea Jiului a fost aceea de a aduna bănuţ peste bănuţ pentru a trimite unul dintre membrii lor la muncă afară. Exodul a devenit general după ce graniţele s-au deschis, iar aceasta a fost, sugerează autorul în prefaţa cărţii sale, soluţia care până la urmă a scos Valea Jiului şi Făgăraşul din colaps.
BIO
Profesor la Universi-ta-tea Central Connecticut
David A. Kideckel este profesor de antropologie culturală şi aplicată la Central Connecticut State University din New Britain, SUA. A fost preşedinte al „Society for the Anthropology of Europe”. De acelaşi autor, la Editura Polirom a mai apărut „Colectivism şi singurătate în satele româneşti” (2006), despre viaţa ţăranilor din Ţara Oltului în timpul comunismului.
