„Vina primara de a fi transformat partidul intr-o veritabila colectie de paraziti si escroci ii apartine neindoielnic aceluiasi Iliescu”
Vinerea trecuta, Carmen Paunescu parasea cladirea tribunalului ca femeie libera. Comportamentul ei nesabuit din 31 iulie 2004, cand a decis sa evite un blocaj de trafic trecand in plina viteza pe banda opusa de circulatie, i-a rapit pentru totdeauna Silviei Buran parintii si sora.
Verdictul instantei nu a facut cine stie ce valva prin presa. Asupra finalului procesului parea sa pluteasca un aer de inevitabilitate (cu toate ca, in opinia mea, se poate cauta mult si bine in arhivele judecatoresti ale oricarui stat membru UE fara a gasi, in vremuri cat de cat recente, un verdict atat de bland dat in urma unei fapte atat de teribile). Avand in vedere insa stransele legaturi dintre responsabilii judiciari, politici si baronii locali din Oltenia, asteptarile ca un judecator din Ramnicu Valcea sa dea o sentinta severa unui asemenea inculpat s-au dovedit, din nou, a fi prea mari. Doi ani cu suspendare – aceasta este pedeapsa cuvenita, potrivit judecatorilor, pentru exterminarea unei familii intregi, al carei pacat a fost acela de a indrazni sa blocheze cu modesta ei Dacie calea impresionantului Hyundai al doamnei Paunescu.
Cu doar o zi inainte, coincidenta facea ca Ion Iliescu sa expedieze beligerantilor lideri PSD o epistola consistenta, in care se identifica, pentru a nu stiu cata oara, cu celebrele „clase populare”, subliniind necesitatea ca partidul sa se lepede odata de personajele corupte.
In mod evident, Iliescu considerase ca a sosit din nou timpul transformarii sale in partizanul „oamenilor de rand”, in viteazul luptator impotriva marilor corupti pe care nu a catadicsit nicicand sa-i numeasca sau sa-i identifice in vreun fel. Corupti al caror numar se dovedea crescut considerabil la fiecare sfarsit de mandat iliescian – ceea ce nu l-a determinat insa vreodata pe Iliescu sa cada pe ganduri in legatura cu acest aspect.
Romanii – cat si observatorii din afara, care doresc, ca si mine, sa fie la curent cu realitatile romanesti – au fost martorii unei sarade, in cadrul careia „pacaliciul national” a oferit un intreg spectacol al nerusinarii prin reproiectarea imaginii sale de om simplu, cetatean de rand, animat de unica dorinta de a fi binefacatorul natiunii, in a carei slujba s-a pus. Intreaga sarada a condus in cele din urma la o scarba generala, extinsa chiar si in randurile propriului partid.
Vesnica retorica pe tema „sunt si eu doar un om sarman” s-a dovedit grotesca pana si in urechile greilor care s-au trezit dintr-un moment in altul propulsati in desertul opozitiei. Pentru ca vina primara de a fi transformat partidul intr-o veritabila colectie de paraziti si escroci ii apartine neindoielnic aceluiasi Iliescu, care a preferat pastrarea acestor relicve ale trecutului de care un lider mai intelept (chiar si posesor al acelorasi instincte antidemocratice) s-ar fi distantat.
Gratie patronajului lui Ion Iliescu, in aceasta veritabila arca PSD s-a gasit un locsor confortabil si pentru Adrian Paunescu. Numele sau era arhicunoscut cu mult inainte ca sotia sa sa ajunga la propria-i celebritate in 2004. El va ramane pe veci o componenta imposibil de sters din istoria comunista a tarii gratie capcanei intinse tineretului roman al anilor '80, pe care l-a ademenit intr-o sinistra proslavire muzicala a dictatorului – binecunoscuta „Cantarea Romaniei”.
Ion Iliescu nu a ezitat sa se apropie si sa-si apropie puternicii de odinioara. Serban Mihailescu si Octav Cozmanca l-au ajutat pe calea ascensiunii la putere, neparand a fi deranjati in vreun fel de regicidul pe care l-a aprobat in data de 25 decembrie 1989. Paunescu, in schimb, a fost mai putin iertator, Iliescu devenind deseori tinta sagetilor sale otravite. Dar in final cei doi au preferat sa cada la pace, iar neobositului poet i-a fost gasit un loc in Senat, unde sinecurile si onorurile sunt adunate la gramada. Toti acesti ani au fost de aur pentru „titanul din Carpati”, in timp ce multi dintre tinerii ademeniti in perioada anilor '80 s-au trezit in cele din urma ca facand parte dintr-o intreaga generatie sacrificata.
Prin distrugerea familiei Buran, a devenit clara si capacitatea de iertare a PSD. In loc sa taie grabnic numele lui Paunescu de pe listele electorale din cauza faptului ca sotia sa urma sa raspunda penal in vremuri electorale, interventia divina s-a materializat de indata sub forma a numeroase telefoane date de presedintele executiv al PSD, Octav Cozmanca. Acesta a avut grija mai intai sa-l expedieze pe Paunescu departe, la Hunedoara, unde fireste ca i s-a mai gasit un loc liber pe listele electorale ale PSD. Sa ne reamintim doar ca aceasta era perioada de perestroika a PSD, cand desemnarea candidatilor era facuta pe baza de alegeri, iar comisia pentru integritate morala era prezidata de Antonie Iorgovan.
Totusi Paunescu nu a scapat totalmente nevatamat. In seara zilei de 23 septembrie 2004, jumatate din spatiul de emisie al principalului jurnal al TVR era dedicat zelului cu care Paunescu il servise, in anii '80, pe dictator. Pentru ex-presedintele TVR Valentin Nicolau sosise vremea platii, acesta din urma neuitand criticile severe ale lui Paunescu ca urmare a unui nesanatos absenteism servilistic al directorului fata de persoana poetului. Astfel de feude in cadrul PSD si al structurilor sale de sustinere au fost si raman o alta mostenire iliesciana, fiind totodata o buna dovada a cruzimii acestui partid si unul din motivele pentru care in decembrie electoratul a optat – la muchie – pentru o schimbare de regim.
In prezent, Iliescu se foloseste de „mase” si „clase” pentru a (re)patrunde cu forta in citadela PSD si a recuceri tronul. Sansele sale de izbanda par minime, dar el ramane indreptatit in a se mandri cu rezultatele eforturilor sale indelungate de a transforma o mare parte a sistemului judiciar intr-un fel de sindicat al celor privilegiati. Din 1990 s-a avut permanent in vedere crearea unui sistem legal obedient, in spatele caruia mai-marii puteau lesne sa-si ascunda faradelegile. In special in Oltenia treaba a mers cat se poate de bine. Din 2000, prin preluarea fraielor justitiei de catre Rodica Stanoiu, o mare loialista a lui Iliescu, puterea se asigura de fapt ca justitia romana continua sa ramana insensibila la standardele europene. Instrumentele ei ramaneau aceiasi aliati ai legii din Oltenia, extrasi brusc din anonimitatea provinciei si plasati in posturi-cheie ale magistraturii de la Bucuresti.
Iliescu a permis, cum-necum, partidului sa-i scape de sub control, dar prin verdictul dat la Ramnicu Valcea a devenit cat se poate de limpede amploarea defensivei postdecembriste de servire stricta a intereselor oligarhiei, in detrimentul cetatenilor de rand. El va continua, pana la ultima sa suflare, cu mascarada tribunului „claselor populare”, in pofida celor 15 ani petrecuti la putere, care stau marturie pentru cat de putin contau, de fapt, oamenii de rand in jungla economica si politica pe care a creat-o. Si Silvia Buran va fi realizat, in cele 15 luni de cand si-a revenit din coma si a aflat vestea sortii familiei sale, cat de infim este de fapt pretul pus pe viata omului simplu.
