Lectura regizorala superficiala pentru o actualizare fortata, falsa a piesei lui Caragiale, "O scrisoare pierduta", are drept rezultat un spectacol mediocru, la care spectatorii se amuza, doar la gag-urile vulgare ce impanzesc reprezentatia.
Actorul Doru Ana, dupa doi ani de cand a experimentat la Studioul "Casandra" (UNATC) cu absolventii clasei sale, viziunea regizorala ce avea drept argument teza sa de doctorat – distinctie obligatorie pentru un cadru didactic -, o aplica acum, la stimatul Teatru "Bulandra". Aici, regizorul si-a transpus efect cu efect exercitiul de la "Casandra", rezultatul fiind acelasi, un spectacol mediocru, confuz. Piesa lui Caragiale este ca o "opera celebra", arhicunoscuta spectatorilor de la care acestia asteapta nerabdatori replicile savuroase ce pot fi comparabile cu o arie pe care vor sa o aplaude. Replicile in sine sunt vesnic actuale in lumea politichiei mioritice, satira lui Caragiale se adreseaza percutant oricarei epoci. Piesa nu mai are nevoie de actualizari fortate, precum cea propusa de Doru Ana.
"O drama profunda, o drama care ar trebui sa ne inghete zambetul pe buze" considera actorul-regizor, Doru Ana, "O scrisoare pierduta", si cauta sa-i "desluseasca" acest sens. Dincolo de satira politica regizorul cauta drama! Rezultatul e ca spectacolul nu mai are umorul acid al lui Caragiale, nu ne provoaca nici macar a face haz de necaz. Am vizionat de doua ori acest spectacol, publicul fiind alcatuit si din multi liceeni care aveau la scoala drept lectura obligatorie "O scrisoare pierduta". Acestia nu mai savurau sensul actual al replicilor pentru ca ele erau sufocate de multe gag-uri care le starneau aplauze entuziaste. De pilda, cand Pristanda – transformat intr-un ofiter SPP – se plange ca are "noua copii si remuneratie mica, dupa buget!", izbucnesc primele aplauze provocate de gestul vulgar al prefectului Tipatescu care ar comenta nasterea numeroaselor odrasle ale politaiului. si de aici drumul aplauzelor este acelasi, cand se consuma pe furis bauturile fine din barul prefectului, cand se fac descantece pentru Zoe, cea disperata ca i-a gasit Catavencu scrisorica de amor, cand aceasta vine de la cumparaturi si ii arunca lui Pristanda un maimutoi pentru copii, cand se indoapa din greseala prefectul cu pastilele calmante folosite de Zoe etc. Gag-urile sunt ieftine, apropiate de cele ale unui spectacol de estrada derizoriu sau de cele vulgare ale unui divertisment tv. Prin astfel de efecte "drama" pe care o cauta actorul-regizor in teza sa de doctorat devine doar o comedie falsa, ce anuleaza miezul satiric amar al scrierii. Intr-adevar, este dramatic ca si astazi avem de-a face cu tipologiile de politicieni satirizate de Caragiale, numai ca tratarea lor in spectacol e superficiala prin trimiteri fortate la actualitate. Folosirea insistenta a laptop-urilor si telefoanelor mobile cand nu e cazul, si mai ales trasformarea personajelor in papusi gaunoase si lipsa unei logici elementare in tratarea relatiilor dintre ele, disipeaza bogatul continut al satirei de moravuri propus de Caragiale. Spectacolul nu are ritm in cele trei ore si ceva de derulare caznita a actiunii, colorata cu multe pauze ilustrate prin efecte comice banale. In final, masa organizata pentru cel ales pare a fi o masa de inmormantare, ilustrata muzical cu "Desteapta-te romane" ca sa ni se sublinieze ca piesa ar fi… o drama!
Singurul element de actualizare remarcabil, cu o motivare convingatoare ramane scenografia Ninei Brumusila. Cabinetul prefectului se afla intr-o cladire veche, in renovare, cu mobilier modern. Decorul este construit pe trei planuri, despartite si printr-o usa mobila a carei folosire duce la accente comice de calitate. Prefectura se sugereaza a fi pe o strada cu cladiri vechi, imaginile jucand discret un rol in actualizare, ca si costumele elegante imaginate de scenografa. Prestatiile actoricesti in intentia contemporaneizarii personajelor, in marea lor majoritate sunt neconvingatoare, unele fiind chiar lamentabile anuland rostul logic al manifestarii personajelor. In Tipatescu, un actor stimat ca Serban Pavlu nu gaseste linia unei caracterizari convingatoare. Interpretarea sa e incarcata in exagerari de gesturi ce se vor comice, isi aranjeaza, spre exemplu, mereu parul, ticul acesta provocand rasul salii, nu disperarea personajului ca Zoe i-a pierdut scrisorica de amor ajunsa la Catavencu si folosita in santajul politic. Doru Ana il interpreteaza pe Trahanache, transformat intr-un fel de mafiot care le stie pe toate si manevreaza situatiile. Personajul sau e un barbat vital, aspect ce nu-si gaseste adeseori sustinere credibila in replica lui Caragiale. Un Catavencu perfid, smecher, un tinerel aspirant la "fonctii" in politichie prezinta Vlad Zamfirescu, evolutia personajului fiind uneori umbrita de nesustinerea nuantata a relatiilor cu celelalte personaje. Actorii citati intr-o viziune regizorala coerenta ar fi putut da stralucire partiturilor. Sunt, insa, si interpreti in distributie pe care sarcinile regizorale atribuite personajelor ii depasesc. Prin transformarea abuziva a Cetateanului turmentat intr-un suporter al unei echipe de fotbal, personajul e anulat; Lucian Ifrim nu reuseste sa starneasca macar un elementar haz prin prestatia sa amatoristica, personajul sau cand e treaz, cand e turmentat, amesteca starile, e confuz in rostirea replicilor. Zoe in interpretarea Danielei Nane pare o eroina dintr-o telenovela vulgara, o femeie isterica ca i se face publica relatia cu amantul. Acest personaj-cheie devine doar un pretext al actiunii, actrita fiind exterioara in expresie si rostirea replicilor. Personajele din planul secund, simpatizanti ai taberelor politice, importante pentru tensiunea situatiilor, devin o figuratie banala. Totusi, in acest talmes-balmes, cu pretentii de comedie dramatica se intrezaresc si eforturile creatoare ale unor actori de a survola hibele conceptului regizoral. Gheorghe Ifrim construieste coerent, cu finete comica un Pristanda modern, un ofiteras SPP, curios, speculant al relatiilor cu fiecare personaj. Pentru prestatia sa nuantata credibil, Gheorghe Ifrim a obtinut la "festCO", premiul pentru cel mai bun actor in rol secundar. In hatisul efectelor regizorale s-a descurcat admirabil Niculae Urs, in Farfuridi, gandindu-si atent personajul, jongland cu sensurile profunde mustind de umor ale replicilor. Regia si-a dorit ca Dandanache sa fie "un baiat de baiat" nazuros, dar Marius Florea Vizante a reusit sa scoata personajul din vulgaritate, sa-i arate cu mult umor perfidia. O buna masura in caracterizarea lui Branzovenescu a practicat Adrian Ciobanu.
"O scrisoare pierduta" la Teatrul "Buladra" anuleaza valoarea satirica a scrierii, fiind transformata intr-o comedie bulevardiera despre incurcaturile iubirii dintre o cucoana isterica si amantul ei, un prieten al sotului politician mafiot.
ileana.lucaciu@romanialibera.ro
