Atât înainte, cât şi după votul din 14 decembrie, când parlamentarii urmau să decidă dacă permit percheziţia informatică şi extinderea urmăririi penale faţă de colega lor Monica Iacob Ridzi, aleşilor le-a fost greu să evite a lua la cunoştinţă părerea preşedintelui în această chestiune, având în vedere că Traian Băsescu o exprimase cât se poate de limpede în faţa presei. Preşedintele a avertizat asupra semnalului pe care PDL l-ar da dacă va bloca demersurile procurorilor faţă de un fost ministru acuzat de abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual şi acte de corupţie. Dar degeaba.
După seara fatidicului vot, în care „sentimentalii” pedelişti s-au făcut scut în jurul lui Ridzi, preşedintele s-a văzut nevoit să admită public că principalul partid de guvernământ, din rândurile căruia provine, a ajuns să îmbrăţişeze între timp principiul de căpătâi al pesediştilor, potrivit căruia membrii Parlamentului sunt mai presus de lege, indiferent de acuzele ce li se aduc. De pe urma votului parlamentarilor de toate culorile va avea de suferit, fireşte, ţara – pe de o parte, dat fiind că îşi cam poate lua gândul de la aderarea la spaţiul Schengen la termenul dorit, iar pe de alta, deoarece va ajunge şi mai izolată în Europa ca urmare a lipsei de voinţă politică în privinţa combaterii corupţiei la nivel înalt.
Prin gestul lor, parlamentarii PDL i-au dat explicit de înţeles preşedintelui că influenţa sa asupra lor este una strict limitată. Iar Băsescu a mărturisit că a ajuns să nu-i mai cunoască pe mulţi dintre membrii partidului despre care se presupune că încă urmează calea indicată de preşedinte. De-acum este însă limpede că pedeliştii sunt dispuşi să-l susţină cel mult într-o serie de bătălii pe cât de ritualistice, pe atât de sterile duse cu adversarii politici tradiţionali, nedând doi bani pe predicile moralizatoare rostite la Cotroceni despre comportamentul lor. Dacă Băsescu s-ar fi transformat peste noapte într-un playboy ofilit, gen Berlusconi, într-un împătimit al jocurilor de noroc sau într-un bogătaş obsedat de acumularea altor şi altor averi, n-am nici o îndoială că pedeliştii ar fi tolerat sau poate chiar aplaudat asemenea conduite. Dar un Băsescu moralist, care explică publicului HotNews/RFI că PDL pare a fi abandonat criteriile etice cruciale pentru o politică sănătoasă, le va părea destulor membri de partid, neîndoielnic, la fel de „malefic” precum şeful PSD, Victor Ponta.
Poate că influenţa enormă pe care Băsescu părea s-o deţină în partid de-a lungul anilor a fost, uneori, exagerată. Pe parcursul celor două decenii de carieră politică, s-a aflat în fruntea PDL aproximativ 40 de luni. Din punctul de vedere al românilor, nu a fost un lider politic convenţional, cu alte cuvinte, cineva dispus să împartă privilegii în funcţie de linguşelile de care avea parte. Mulţi pedelişti – dar nicidecum toţi – i-au susţinut şi lăudat decizia de a aproba candidatura fiicei sale Elena cu ocazia alegerilor europarlamentare din 2008. Atunci, preşedintele-luptător – ai cărui aghiotanţi începuseră să dea semne de oboseală ca urmare a bătăliilor politice interminabile – părea să se transforme, pentru prima oară, într-un lider arhipragmatic, în ochii căruia utilizarea propriului partid pe post de trambulină pentru cariera unui membru de familie, cu alte cuvinte pentru nişte interese personale, nu constituia cine ştie ce mare păcat. După această afacere dureros de penibilă, Băsescu a renunţat însă, în mare măsură, să se mai complacă în rolul sultanului distribuitor de favoruri.
Gestul, neîndoielnic discutabil, nu a devenit, din fericire, o dominantă a preşedinţiei sale. Când România a început să fie lovită de recesiune, Băsescu şi-a reluat discursul anticorupţie, înfierând nu o dată abuzul în şi de funcţie. Cel puţin la nivel declarativ, a susţinut întotdeauna eforturile DNA de tragere la răspundere a politicienilor suspectaţi de acte de corupţie, indiferent de apartenenţa lor politică. Şi-a menţinut această poziţie până în prezent, deşi nu este neapărat cea mai comodă pentru un şef de stat aflat la ultimul său mandat, pe care şi l-ar putea „îndulci” prin evitarea cât mai multor decizii dure şi, în rest, prin lărgirea grupului de adepţi. În mod curios, protejata sa, Elena Udrea, a depus în tot acest timp eforturi asidue pentru a intra în graţiile acelei – mari – tabere a partidului care percepe politica strict ca pe o platformă de augmentare a propriilor afaceri, deşi Băsescu condamnase în repetate rânduri o asemenea filosofie. În prezent, pedeliştii cu dare de mână, gen Cristian Boureanu – în mod ironic perceput cu doar câţiva ani în urmă drept un promotor al reformelor -, nu se sfiesc să ia în derâdere minusculul grup reformist al partidului, recte acele voci care susţin că PDL poate contribui la întremarea ţării exclusiv în baza respectării principiilor etice valabile în orice ţară cu adevărat democratică.
Boureanu a ripostat însă că baza partidului ar fi mult mai bine informată despre doleanţele poporului decât cei câţiva purişti intelectuali de la Bucureşti. Aşa să fie? Până una-alta, PDL semnalează din ce în ce mai des că a ajuns să prefere un lider de tip Petre Roman unuia ca Băsescu. Cine ştie – poate se apropie ziua în care vreun veteran al partidului va deplânge momentul în care predictibilul Roman a ajuns înlocuit cu mai combativul, dar şi mai imprevizibilul Băsescu.
PDL şi Traian Băsescu par să divorţeze în fiecare zi câte puţin. Pentru ca ţara să se aleagă cu ceva bun de pe urma acestui divorţ, ar trebui să se nască, de-acum, un nou partid – unul spre care să se poată îndrepta toţi acei oameni care încă mai speră în preîntâmpinarea triumfului familiarismului imoral în politica ţării.
