Parlamentul ar trebui să fie locul în care se iniţiază, se discută şi se adoptă legi. Recentul raport al Institutului pentru Politici Publice („Sinteza activităţii parlamentarilor în mandatul 2008 – 2012″) ne spune şi dovedeşte cu cifre că, în ultima legislatură, calitatea îndeplinirii acestei funcţii a fost drastic redusă.
Iniţierea legilor a fost în cea mai mare parte preluată de către Guvern, care a depus 74% din totalul proiectelor înregistrate, iar 75% dintre cele aprobate aparţin tot Guvernului. O explicaţie ar putea consta în calitatea slabă a proiectelor legislative iniţiate de către parlamentari. Dacă ne uităm la lista celor mai „harnici” parlamentari, găsim nume precum Tudor Ciuhodaru, care a iniţiat 117 proiecte (cam una pe săptămână de activitate parlamentară), dintre care doar 3 au devenit legi. Ne întrebăm câte ore de dezbateri în comisii şi plen au reprezentat toate cele respinse. IPP remarcă faptul că, în actuala legislatură, s-a accentuat slaba pregătire profesională în domenii de specialitate a aleşilor, explicând prin aceasta respingerea pe bandă rulantă a proiectelor depuse mai ales de către noii-veniţi în Parlament. Înţeleg că un parlamentar nu poate avea expertiză în toate domeniile, dar există un corp de experţi la dispoziţia acestora, a căror eficienţă nu este deloc evidentă. Să fie pentru că grupurile parlamentare obişnuiesc să ofere posturile respective pe criterii mai degrabă clientelare?
Un aspect pe care raportul nu-l analizează, dar cred că ar merita examinat, este ponderea proiectelor iniţiate de parlamentari din opoziţie care au devenit legi. Mă tem că cifra tinde spre zero.
Dezbaterea legilor e şi ea pe cale de dispariţie în practica parlamentară. Amendamentele sunt respinse in corpore, maşina de vot impunând o veritabilă dictatură a majorităţii. Timpul alocat dezbaterilor parlamentare s‐a înjumătăţit faţă de mandatul trecut. Se pierde foarte mult timp cu dezbaterea moţiunilor de cenzură (11 până în iunie, cu 50% mai multe faţă de mandatul 2004‐2008 şi cu 80% mai multe faţă de 2000‐2004) şi a celor simple. Ce-i drept, am înregistrat în premieră două moţiuni de cenzură adoptate. Abuzul de asumare a răspunderii (IPP remarcă faptul că Guvernul Boc şi‐a asumat răspunderea cât au făcut‐o Guvernele anterioare în 3 mandate parlamentare) a făcut ca legi importante să fie adoptate fără dezbatere. Aceasta este o sursă de instabilitate legislativă, căci constatăm deja că, odată cu schimbarea majorităţii, legile respective sunt repuse în discuţie.
Parlamentul ar trebui să exercite şi funcţia de control al activităţii Guvernului. O face mai ales prin întrebări şi interpelări. Dar acestea rămân simple exerciţii retorice, căci miniştrii par să le ignore cu desăvârşire, existând o practică încetăţenită a neprezentării înalţilor reprezentanţi ai Guvernului la sesiunea de Întrebări şi Interpelări.
Că Parlamentul nu se ia în serios, ca instituţie, o dovedeşte faptul că nici nu se mai osteneşte să declanşeze alegerile anticipate în colegiile devenite vacante. La data redactării raportului IPP, existau în total 40 de locuri vacante, iar între timp au mai apărut câteva. Dacă mai adăugăm cei 94 de deputaţi şi senatori care şi-au schimbat partidul în cursul mandatului, rezultă că mai mult de un sfert din alegători nu mai sunt reprezentaţi conform opţiunii exprimate prin vot.
Atunci când s-a adoptat actuala lege pentru alegerea parlamentarilor, bazată pe colegiile uninominale, s-a spus că astfel se va îmbunătăţi calitatea aleşilor. Raportul IPP infirmă această ipoteză. Practic, toate aspectele analizate relevă o scădere a calităţii activităţii parlamentare. În realitate, sistemul de vot a promovat oamenii cu notorietate şi putere financiară în detrimentul competenţelor. Din păcate, viitorul Parlament va fi ales prin acelaşi mecanism, deci nu ne putem aştepta ca lucrurile să meargă mai bine în viitoarea legislatură.
Mircea Kivu este sociolog
