Tânărul violonist român Vlad Stănculeasa este laureat al Festivalului George Enescu, ajungând să cânte pe vioara care i-a aparținut marelui compozitor Sanctus Serafin. „România liberă“ a discutat cu Vlad Stănculeasa despre ce înseamnă studiul unui instrument muzical şi chimia care se naște între acesta și interpret.
România liberă: Povestește puțin când ai început studiul viorii și ce a însemnat pentru tine în copilărie?
Vlad Stănculeasa: Privind în urmă, cred că a fost o șansă faptul că am fost fratele cel mic. Știți cum se întâmplă când apari într-o structură deja conturată… Drumul e mai clar, alegerea e ușurată. Ei bine, sora mea cânta la pian. Ceea ce a dus, inevitabil, și în cazul meu, la chestiunea alegerii unui instrument. Aici, se pare, am avut un cuvânt de spus. Am refuzat ideea lecțiilor de pian și mi-am manifestat predilecția pentru sunetul viorii. Mama povestește că am fost clar în această privință, așa că, în clasa I, odată cu materiile obligatorii, am început și studiul viorii, cu profesorul Ștefan Dumitru, la Liceul de Arte ”Marin Sorescu” din Craiova.
Mai are copilul care studiază vioara timp de joacă?
Este foarte dificil să înțelegi ce înseamnă studiul unui instrument muzical. Mai ales pentru a atinge performanța. Un lucru e clar – nu poți să faci nimic fără sprijinul familiei. Și, bineînțeles, al profesorilor. Să-i ceri unui copil să aibă disciplina de a urma un program de studiu zilnic, conștiinciozitatea de a îndeplini fiecare temă pentru acasă, tăria de a nu se lăsa doborât de dificultățile tehnice ale unui instrument greu de stăpânit este ca și cum i-ai cere unui papagal să recite sonetele de Shakespeare. Munca aceasta titanică nu poate fi dusă la bun sfârșit decât dacă ai parte de ajutor și susținere. Pentru că, odată cu tine, toată familia învață muzică.
Așadar, părinții care au astfel de dorințe ascunse ar trebui să fie conștienți de faptul că a învăța să stăpânești un instrument muzical înseamnă să fii alături de copil cel puțin patru ore de studiu în fiecare zi și că vacanțele se fac cu instrumentul în portbagaj.
Ce înseamnă pentru tine câștigarea unui concurs și ce deschidere îți oferă câștigarea concursului Enescu?
Nu mă declar un fan al concursurilor, deși până la absolvirea liceului am fost la toate competițiile posibile. Accept faptul că și concursurile au rostul lor, te ajută să te cunoști mai bine, să te obișnuiești să faci față presiunii de a cânta în fața unui juriu mai mult sau mai puţin dispus să asculte. Cazul concursului George Enescu este unul fericit. Pentru mine, a însemnat apropierea de publicul românesc și, într-un fel, revenirea acasă, dar și stabilirea unei relații frumoase cu domnul Mihai Constantinescu și tot ceea ce înseamnă Festivalul Enescu.
Cum ai primit vioara pe care a cântat George Enescu și ce a reprezentat asta pentru tine?
Pentru mine, muzica lui Enescu înseamnă ”acasă”. Recunosc senzații, sentimente, culori pe care le asociez doar cu România. Vioara mi-a fost oferită de către fundația Tharice din Elveția, în perioada studiilor mele la Academia Menuhin. Practica mecenatului artistic este încă vie printre oamenii care au capacitatea să înțeleagă cât de important este să sprijini tinerii artiști. Nu poți face nimic singur, iar eu am avut șansa, atât în țară, cât și în străinătate, să găsesc oameni extraordinari care nu au ezitat să mă ajute.
Revenind la vioară, poate că e greu de înțeles cât de specială este relația dintre un muzician și instrumentul său. Este o simbioză greu de explicat. De aceea, cred că momentul în care am ținut pentru prima dată în mâini acest instrument cu o istorie fantastică a fost cel în care am aflat ce înseamnă să plutești de fericire.
Există posibilitatea de a nu te acomoda cu un instrument, indiferent cât de faimos este?
Sigur că există acest risc… L-am simțit și eu pentru că „îmblânzirea” a fost mult mai dificilă decât m-am așteptat. Vioara aceasta este un instrument dificil, cu o personalitate aparte, și mi-au trebuit ani de studiu și căutări până să găsesc modalitatea de a-i scoate la lumină tot potențialul. Nu cred că faima unui instrument poate favoriza sau nu legătura cu acesta – ”chimia” este una specială și e nevoie să fii deschis și generos, până la urmă dispus să faci tot ce-ți stă în putere pentru ca simbioza să fie reală. Vioara este parte din discursul tău și tu faci parte din discursul viorii.
De ce ai ales Suedia?
Nu cred că mă pot lăuda că am ales Suedia. Mai degrabă pot spune că Suedia m-a ales pe mine. Încă de la finalul studiilor am început să urmăresc anunțurile de pe internet pentru ocuparea posturilor de concertmaestru. Astfel am aflat de concursul organizat de Orchestra Simfonică din Gothenburg. Șansa mea a fost ca acest concurs să fie programat la doar câteva zile după terminarea studiilor. M-am înscris, am fost acceptat și am susținut proba, eu și vioara mea, în spatele unui paravan. Am reușit să impresionez comisia și am fost acceptat pentru un an de probă.
Treptat, am fost cucerit de naturalețea suedezilor și de felul lor de a fi, relaxat. I-am văzut apreciind cum se cuvine lucrurile simple – spre exemplu, lumina sau o zi cu soare… Sunt onești cu ei înșiși și cu cei din jur și nu prea pierd timpul tânjind după ceva ce nu au. Sunt oameni care cunosc mai puțin frustrarea, iar asta face minuni pentru munca în echipă, atât de necesară unei orchestre care trebuie să funcționeze ca un singur instrument gigant, alcătuit din 80 de suflete…
Cum ți se pare publicul român prin comparație cu cel de pe alte meridiane?
Extrem de educat. Poate părea ciudat răspunsul meu, dar nu am înțeles asta decât după ce am plecat din România. La noi, încă mai sunt prezente ”undele de șoc” ale unei școli muzicale cu o tradiție recunoscută, influența muzicienilor cu doctorate la Viena, faptul că la București trăiesc și scriu muzică compozitori precum Dan Dediu sau Doina Rotaru… Recunosc faptul că am devenit conștient de acest aspect atunci când prieteni din alte țări mi-au atras atenția asupra felului în care publicul participă și apreciază concertele. Simt că acest aspect s-a păstrat în ultimii ani, ceea ce mi se pare un semn bun. Să păstrezi o tradiție nu e ușor, mai ales într-o lume amenințată să renunțe la tot ceea ce ne definește identitatea spirituală.
CV. Cine este Vlad Stănculeasa
Violonistul Vlad Stănculeasa a urmat cursurile Universității Naționale de Muzică București, perfecționân-du-se ulterior la Academia Internațională „Yehudi Menuhin“ din Elveția (cu Alberto Lysy și Liviu Prunaru) și la Conservatorul din Lausanne, clasa profesorului Pierre Amoyal. Este solist al Cameratei Lysy, a concertat pe scene de renume și a fost invitat să participe în numeroase festivaluri internaționale.
