S-ar părea că omul de stat care doreşte să se ridice prin curaj şi acţiuni deasupra mediei, care vrea să realizeze un proiect politic ambiţios, care efectiv evită să amestece interesul personal cu cel public, care luptă împotriva corupţiei endemice în ţara lui e dator să trăiască o viaţă ascetică şi aseptică.
Un om politic influent, un preşedinte, un om de stat într-o democraţie aflată în criză economică, cu mulţi oameni săraci, om de stat care se bate să apere nişte valori esenţiale cum ar fi justiţia, dar e confruntat cu duşmani mulţi şi puternici, deţinători ai majorităţii instituţiilor media, nu are dreptul la viaţă privată. Nici el, nici familia lui apropiată. Desigur, legal are toate drepturile, dar asta nu mulţumeşte publicul. Un om obişnuit e apărat de prezumţia de nevinovăţie; un om puternic trebuie să trăiască mai tot timpul sub prezumţia de vinovăţie: e dator publicului – nu legii – să demonstreze continuu că nu-i corupt, nu abuzează de funcţie, că e cu adevărat dezinteresat. Pentru omul obişnuit, intimitatea căminului, prietenii, hobby-urile rămân sacre şi inaccesibile străinilor; omul de stat, dimpotrivă, este scanat din toate părţile de televiziuni şi paparazzi, astfel încât nimic din toate acestea nu poate rămâne ascuns naţiunii.
Noi, ceilalţi, suntem liberi să vindem şi să cumpărăm proprietăţi – în măsura posibilităţilor financiare de care dispunem. Nu trebuie să dăm socoteală nimănui, în niciun mod, atâta vreme cât nu există motive serioase să se creadă că am încălcat legea. Omul de stat trebuie să se abţină de la a cumpăra proprietăţi şi, mai ales, de a o face prin intermediul unor membri de familie. „De unde are atâţia bani?“, se va întreba imediat. Şi chiar dacă poate justifica, el şi familia sa, până la ultimul bănuţ cheltuit, lumea îşi va zice: „Dar dacă mai are şi alţi bani ascunşi? Şi chiar dacă nu are, cutare sumă e sfidătoare. Alţii n-au de niciunele!“. Noi, ceilalţi, suntem liberi a lua credite de la orice bancă nestingheriţi, dacă avem cu ce garanta. Nimeni nu are dreptul să ne suspecteze, fără dovezi solide. Omul de stat e suspect, dacă ia credite şi mai ales dacă acestea sunt mari, fiindcă aproape toată lumea îl va bănui de trafic de influenţă, indiferent de dovezi. Iar dacă totuşi ia creditul, nu mai e liber să intervină în chestiuni bancare pe lângă miniştri, chiar dacă intervenţia sa e importantă şi în limitele prerogativelor sale. Degeaba va invoca el cutare articol din Constituţie; aproape nimeni nu va crede că a făcut-o gratuit, şi nu ca gest de recompensă. Lumea democraţiilor actuale, dominate de populism şi media de masă, e o lume nemiloasă, a suspiciunii generalizate faţă de cei mari: indiferent ce fac şi cum sunt, se crede a şti că toţi sunt nişte pungaşi. Iar cei cu adevărat corupţi au tot interesul să-i acopere de calomnii pe cei oneşti. Când publicul e învăţat să creadă că „toţi fură“, hoţii dovediţi apar mai curând drept victime ale răzbunării inamicilor politici decât infractori. Confuzia generalizată îi scapă pe nemernici şi îi scufundă pe cei curaţi.
Citeşte continuarea articolului în Revista 22.
