Numele lui Dan Grecu este sinonim cu perioada de glorie a gimnasticii masculine româneşti. Ca sportiv, a deschis drumul gimnaştilor noştri spre medaliile europene şi aurul mondial, iar ca antrenor, a „crescut” generaţia de aur a României la această disciplină. Acum, cea mai mare bucurie a vieţii sale este nepoţica sa.
În 1973, la CE de la Grenoble, Dan Grecu a obţinut prima medalie din istoria noastră la această disciplină, argint la inele, iar în 1974, la Campionatele Mondiale de la Varna, a cucerit cel dintâi titlu mondial din gimnastica românească, atât cea feminină, cât şi cea masculină. Apoi, ca antrenor, poate fi considerat artizanul generaţiei de aur a gimnasticii masculine, alături de colegii săi Aurelian Georgescu, Ştefan Gal şi Adrian Sandu, „crescându-i”, printre alţii, pe Dan Burincă, Marian Drăgulescu, Marius Urzică, Ioan Suciu şi Dan Potra. Acum se numără printre marii campioni ai României care s-au retras din activitatea sportivă, trăieşte liniştit din pensia de antrenor, iar imensa sa avere este familia pe care o are, în centrul univesului său aflându-se nepoţica de aproape 4 ani.
Aţi ajuns din întâmplare în sala de gimnastică. Dacă ar fi să daţi timpul înapoi aţi face altceva?
În nici un caz. Nu regret nici o clipă drumul pe care mi l-am ales. Într-adevăr, am ajuns din joacă la gimnastică şi cred că soarta a jucat un rol important. Când eram mic, la Iaşi, distracţia noastră, a copiilor, era să facem roţi laterale, stând în mâini sau în cap, şi tot felul de alte exerciţii de gimnastică. Când unul dintre tovarăşii de joacă ne-a spus că a auzit de un club unde se face gimnastică am mers cu toţii acolo. Aveam vreo 8 ani, adică un pic mai mult decât au băieţii din ziua de azi când se apucă de gimnastică, iar Octavian Ungureanu, primul meu antrenor, a observat că am talent şi a insistat cu pregătirea. Apoi m-am mutat la Bucureşti cu părinţii, iar profesoara de educaţie fizică de la şcoala generală m-a încurajat, la rândul ei, spre această disciplină. M-a selecţionat pentru a participa la nişte concursuri între şcoli, cum era pe atunci, şi aşa m-a văzut Mircea Bădulescu, tehnicianul care m-a format ca gimnast, şi m-a luat la Clubul Sportiv Viitorul.
Care a fost cea mai grea perioadă ca sportiv?
Cred că prima perioadă grea a fost între 1968 şi 1969, la 18-19 ani, când am intrat în programul de pregătire fizică mai deosebită, mai organizată şi foarte dură, de dinainte de saltul meu spre echipa naţională. Apoi, după Jocurile Olimpice de la Montreal, când am suferit o ruptură de biceps la individual compus şi graţie unei injecţii anestezice am concurat în finala de la inele, dar la jumătatea posibilităţilor. La Montreal am obţinut totuşi bronzul, dar după concurs am vrut să mă las de performanţă. M-au convins să continui antrenorul şi medicii şi s-a dovedit că au avut dreptate să nu mă lase să mă retrag (n.r. – a mai cucerit o medalie de aur la Campionatele Mondiale Universitare de la Sofia din 1977, apoi de bronzul la Mondialele din Franţa, un an mai târziu şi argintul în SUA, la Campionatele Mondiale din 1979). Am renunţat la activitatea competiţională abia după Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980.
De regulă, marii campioni au temeri în ceea ce priveşte viitorul lor ca oameni obişnuiţi, departe de podiumuri şi gloria sportivă, sau ca antrenori. Cum a fost la Dan Grecu?
Mie nu mi-a fost teamă. Eram pregătit pentru acest moment, mai ales că mi-a plăcut atât de mult gimnastica încât am hotărât să continui ca antrenor. După Moscova, am acceptat cu bucurie propunerea federaţiei de a activa ca tehnician la lotul de seniori, dar în eşalonul al doilea. Atunci se lucra pe grupe valorice, nu ca acum, pe aparate, iar eu am preluat o grupă care se bătea pentru locurile de titulari în echipa mare. Spre marea mea satisfacţie, mă număr printre foştii mari sportivi care am avut rezultate foarte bune şi ca antrenor.
De ce nu a mai apărut până acum nici un alt sportiv Dan Grecu, care să domine vreme îndelungată întrecerile de la inele?
Este nevoie de o pregătire fizică extraordinară şi un anume talent specific pentru acest aparat. Mie mi-a fost de mare folos pregătirea din anii ’68-’69, de care vă spuneam mai înainte, şi am fost exact tipul care trebuie pentru acest aparat. Noi am mai avut gimnaşti buni la inele, şi îi amintesc aici pe Dan Burincă (n.r. – vicecampion olimpic la inele în 1996, la Atlanta) sau pe Robert Stănescu (n.r. – finalist la JO de la Beijing în 2008).
V-aţi gândit vreo clipă să intraţi în afaceri?
Nici un moment. În primul rând atât ca sportiv, cât şi ca antrenor, m-am dedicat în totalitate activităţilor specifice şi nu am avut timp pentru altceva. Apoi, nu am avut nici cu ce şi nici nu mă pricep deloc la afaceri. Aş pierde sută la sută pentru că îmi este un domeniu complet străin. Din punct de vedere financiar, pot spune că sunt printre cei care nu s-ar descurca fără renta viageră pe care o primesc foştii mari sportivi. Sper să o primim şi în continuare.
Acum, că aţi ieşit la pensie, nu vă plictisiţi? Cum vă ocupaţi timpul?
Nu fac mai nimic şi asta îmi ocupă tot timpul. Glumesc, evident. Mai merg la sală să-i văd pe băieţi să le dau sfaturi, dacă vor să le asculte, colaborez cu federaţia, unde sunt încă vicepreşedinte, şi mai merg la competiţiile de gimnastică, deoarece sunt arbitru internaţional până la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012. Recunosc că există o oarecare nostalgie după viaţa agitată de antrenor, dar nu-mi lipseşte.
Am mari satisfacţii în viaţa personală, pentru că o am alături, de 37 de ani, pe soţia mea (n.r. – Elena, fostă gimnastă şi coregraf la lotul olimpic de gimnastică alături de Dan Grecu din 1984), am doi copii reuşiţi (n.r. – Mona şi Bogdan) şi o nepoţică de vis, de la fiica mea, care mai are puţin şi va împlini 4 ani (n.r. – Aniana Casandra).
Aveţi, în sfârşit, suficient timp să vă faceţi planuri şi să mergeţi în vacanţe?
Acum da. Am văzut aproape toată lumea, dar n-am avut timp să ne vizităm propria ţară, aşa că mergem în vacanţe pe la noi. Avem aşa locuri frumoase. Ultima dată am fost pe Valea Arieşului şi a fost minunat.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Atunci când am cucerit titlul de campion mondial. Mă aşteptam să cuceresc o medalie, dar nu chiar pe cea de aur.
Care este cel mai mare regret?
Îmi pare rău că la Jocurile Olimpice de la Moscova, ultimele la care am participat ca sportiv, s-a rupt bicepsul chiar în finala de la inele. De asemenea, regret că la Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, ultima competiţie la care am fost prezent ca antrenor, echipa pe care am pregătit-o n-a urcat pe podium.
O dorinţă încă nerealizată?
Nu prea am. Cred că mi le-am îndeplinit pe toate.
Puteţi spune trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă pustie?
Trebuie să mă gândesc bine. Cred că aş lua o sală de gimnastică, soţia şi o echipă de gimnastică alcătuită din vreo zece băieţi.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Nu prea mă tem de nimic. Poate pentru siguranţa zilei de mâine.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Acum citesc „Câştigătorii” de Jack Welch. O carte foarte interesantă despre drumul spre succes.
Cine a fost modelul în carieră?
În carieră modelul mi-a fost Mircea Bădulescu. Aproape întotdeauna sportivul încearcă să-şi copieze, iar apoi să-şi depăşească profesorul. Eu am încercat să-l copiez întru totul, ca om, ca antrenor, ca familist.
1. Dublă premieră
În 1973, la Grenoble, a obţinut prima medalie europeană, de argint, din gimnastica masculină românească, iar în 1974, la Varna, primul titlu mondial din gimnastica noastră, atât feminină, cât şi masculină.
2. 6 medalii
A cucerit ca sportiv: una de bronz, la JO de la Montreal (1976), două titluri mondiale, la Varna (1974) şi Strasbourg (1978), un aur şi un argint la CE, la Berna (1975) şi la Grenoble (1973).
3. 1976
A fost anul crucial în care a vrut să se retragă din activitatea sportivă după ce în timpul JO de la Montreal a suferit o ruptură de biceps. A continuat la insistenţele medicilor şi ale antrenorului.
4. 5 titluri europene
Din opt posibile a cucerit ca antrenor la Campionatele Europene din 2004, de la Ljubljana, şi a intrat în Cartea Recordurilor.
5. 8 olimpiade
A prins ca sportiv şi antrenor. A concurat la München (1972), Montreal (1976) şi Moscova (1980) şi a fost tehnicianul lotului olimpic la Seul (1992), Atlanta (1996), Sydney (2000), Atena (2004), Beijing (2008).
