Spectrul unui Iran transformat in putere nucleara ii bantuie in egala masura pe arabi si israelieni. Cei care constituie forta aflata in spatele eforturilor de a curma ambitiile nucleare ale Iranului sunt insa Israelul si Statele Unite. In acest triunghi americano-arabo-israelian se afla cheia problemei si posibila ei solutie.
Desi revolutia islamica a ayatollahului Khomeini din 1979 a intrerupt vechea alianta dintre Israel si Iran, cele doua state au continuat sa se angajeze in afaceri comune, cu binecuvantarea SUA. Afacerea Iran-Contra din anii ’80, in care Israelul furniza arme Republicii islamice in razboiul impotriva Irakului, este o dovada in acest sens. Israelul si Iranul, doua puteri nonarabe intr-un mediu arab ostil, impartaseau interese comune fundamentale, pe care revolutia islamica nu putea sa le schimbe.
Cele doua tari au intrat in conflict deschis in perioada guvernului Yitzhak Rabin in primii ani ai deceniului noua, atunci cand mediul strategic se afla in plina schimbare generata de victoria americana in primul razboi din Golf si de prabusirea Uniunii Sovietice. Sub egida SUA, procesul de pace arabo-israelian a produs o serie de progrese majore – conferinta de pace de la Madrid, acordurile de la Oslo, acordul de pace dintre Israel si Iordania, semiapropierea de Siria si prezenta sporita a Israelului in state arabe din Maroc pana in Qatar. Aceasta evolutie s-a transformat in cel mai groaznic cosmar al unui Iran tot mai izolat.
Aflate la aceasta raspantie, Israelul si Iranul, doua puteri aflate in competitie pentru suprematia intr-un Orient Mijlociu in rapida schimbare, au ales sa imbrace aceasta competitie in haine ideologice. In conflict se aflau acum Israelul, un bastion al democratiei luptand impotriva expansiunii unui imperiu siit obscurantist, si, de partea opusa, Iranul, hotarat sa-si apere revolutia prin mobilizarea maselor arabe in numele valorilor islamice si impotriva unor lideri tradatori ai cauzei palestinienilor opresati.
Mai mult un inamic al reconcilierii israeliano-arabe decat al Israelului in sine, regimul de la Teheran recurge la un discurs incendiar antievreiesc si panislamic care tinteste sa puna capat izolarii Iranului si sa prezinte ambitiile sale regionale intr-o lumina pe gustul maselor sunite. Intr-un Orient Mijlociu arab, Iranul este inamicul natural, dar intr-o lume islamica el devine un potential lider. Ironia sortii face ca Iranul sa fie principalul suporter al democratiei arabe: cea mai buna cale de a submina regimurile aflate la putere este sustinerea miscarilor islamiste populare precum Hezbollahul din Liban, Fratia Musulmana din Egipt, Hamasul din Palestina si majoritatea siita din Irak.
Yitzhak Rabin credea ca o pace israeliano-araba poate preveni un Iran nuclear, dar se pare ca acum cosmarul sau e pe cale sa se adevereasca foarte rapid. Ca putere antistatus quo, Iranul nu isi doreste capacitati nucleare pentru a distruge Israelul, ci pentru a castiga prestigiu si influenta, dar si ca scut de protectie in tentativa de a lansa o provocare ordinii regionale.
Israelul are totusi toate motivele sa fie ingrijorat, dat fiind ca un Iran care dispune de arma nucleara ar fi o amenintare la adresa promisiunii sioniste de a asigura un refugiu pentru evrei – adica tocmai a ratiunii esentiale din spatele propriei strategii israeliene de "ambiguitate nucleara" – si ar reprezenta in plus o incurajare a inamicilor din regiune. O asemenea evolutie ar fi si de natura sa declanseze proliferarea nucleara necontrolata in regiune, cu Arabia Saudita si Egiptul in fruntea unui potential pluton atomic.
Un atac militar asupra instalatiilor nucleare iraniene este prea riscant, iar rezultatele sale – incerte. si indiferent cat de aspre ar fi sanctiunile economice, este posibil ca acestea sa nu ingenuncheze Iranul. Nu este nici foarte clar daca si cat de curand prapastia dintre puristii revolutiei si adeptii din clasa de mijloc ar putea duce la o schimbare de regim. Pe de alta parte, o atitudine radicala nu echivaleaza cu una irationala, si Iranul revolutionar a oferit frecvente dovezi ale pragmatismului sau.
In ecuatia americano-iraniana partea care a practicat o diplomatie rigid ideologica a fost cea americana, nu cea iraniana. Iranul a sprijinit SUA in primul razboi din Golf, dar a fost exclus de la conferinta de pace de la Madrid. Iranul a sustinut Statele Unite inclusiv in razboiul impotriva talibanilor afgani. Iar cand trupele americane au spulberat fortele lui Saddam Hussein in primavara lui 2003, iranienii incercuiti au propus un "mare acord", care sa elimine toate problemele aflate in contencios – de la problema nucleara la Israel, de la Hezbollah la Hamas. Iranienii promiteau inclusiv sa se retina de la obstructionarea procesului de pace israeliano-arab.
Dar aroganta neoconservatoare – "noi nu discutam cu partea raului" – a exclus un raspuns pragmatic la demersul Teheranului.
Iranul a facut un viraj de atitudine inainte ca intreaga strategie a SUA pentru Orientul Mijlociu sa intre in deriva, dar acest "mare acord" ramane singura cale viabila din impas. Dar la asa ceva nu se poate ajunge nici printr-un regim de sanctiuni inevitabil imperfect, nici prin recursul american la logica Razboiului Rece de a frange coloana Iranului prin atragerea sa intr-o cursa a inarmarii care il va ruina. Influenta regionala tot mai pronuntata a Iranului decurge nu din cheltuielile sale militare – oricum mult mai reduse decat cele ale inamicilor sai –, ci din provocarea pe care o lanseaza Americii si Israelului prin utilizarea sagace a mijloacelor politice mai putin dure.
Nu exista o cale mai buna de a submina strategia iraniana de destabilizare a regiunii decat o pace solida intre arabi si israelieni, insotita de investitii masive in dezvoltarea umana si urmata de un sistem de pace si securitate sub auspicii internationale, intr-un Orient Mijlociu liber de arme nucleare, incluzand aici si Israelul.
Shlomo Ben-Ami, fost ministru de Externe al Israelului si vicepresedinte al Centrului International pentru Pace din Toledo, este autorul volumului Cicatricele razboiului, ranile pacii: Tragedia israeliano-araba.
Copyright: Project Syndicate, 2007.
www.project-syndicate.org
