Suparat pe oameni, pe episcopii ardeleni si Biserica, pe Dumnezeu, ca IPS Andreicut (o personalitate atat de controversata) nu a fost ales mitropolit al Ardealului, desi corespundea „fisei postului” (!), arhiepiscopul Anania vrea sa imparta Ardealul ortodox in doua, insensibil la reactia profund negativa a credinciosilor de dincolo de Carpati, a romanilor in general. Personal, mi-aduc aminte cand, elev la Liceul ortodox roman „Avram Iancu” din orasul Brad, Hunedoara, apartinand de Episcopia Sibiului, auzeam de la dirigintele meu, profesorul de istorie Ovidiu Lupei, ca, indiferent de vitregiile de moment (se referea la criminala sfasiere a Ardealului de catre horthysti), Mitropolia Ardealului va ramane indivizibila, fiind un simbol al unitatii acestei vechi provincii romanesti.
IPS Anania este un inalt prelat ortodox mult prea sensibil la maretia lumeasca, la onoruri si functii, iar in jurnalul sau publicat recent in „aldine” citim consternati ca „Duhul Sfant i-a suflat de sus” aceasta iresponsabila invrajbire din ortodoxia romaneasca. Imprudent, prelatul clujean ne reaminteste trecutul sau de grevist anticomunist, trecand cu usurinta peste „slabiciunile” sale de neiertat din anii '60, care ar fi cerut retragerea demna, in penitenta si rugaciuni, intr-o manastire. Dar patima dupa puterea lumeasca si orgoliul fara masura l-au impins pe arhiepiscopul de Cluj la acte necugetate, iar Sf. Sinod le-a validat: un „moment istoric”, s-a zis, cand de fapt „ne aflam in fata unei prelungiri a actiunii de distrugere a ortodoxiei romanesti, intreprinse timp de 45 de ani de dictatura comunista”. Dupa 16 ani de la prabusirea comunismului in Romania, la care BOR nu a contribuit cu nimic, desi avea exemplul catolicismului polonez, „pactul cu diavolul” nu a fost denuntat cu fermitate de Patriarhie. S-ar fi cuvenit ca procesul comunismului sa fi fost inceput de Biserica, in spiritul credintei si al adevarului, temperand elanul strident al unor prelati, cu pacate de neiertat, de a se afisa ostentativ cu noile autoritati, amatoare de „acoperire” bisericeasca. Sa ne reamintim ridicolele personaje „liber-cugetatoare”, devenite ex-abrupto „romani ortodocsi”, sintagma salvatoare pentru sensibilizarea unui electorat debusolat.
Intrucat IPS Anania se refera, in jurnalul citat, la trecutul sau anticomunist, ar fi poate pertinent sa raspunda la cateva intrebari vizand perioada anilor '60, cand era trimis in misiune ca arhimandrit la Detroit, in SUA:
De ce MAE recomanda ambasadorului Corneliu Bogdan de la Washington ca „in toate problemele bisericesti sa solicite opinia arhimandritului Anania”?
De ce invitarea la Bucuresti, in decembrie 1968, a episcopilor Victorin Ursache si Valerian Stan, din diaspora, trebuia sa raspunda „intereselor noastre”, de care urma sa raspunda acelasi arhimandrit?
De ce zelosul prelat cerea imputerniciri Patriarhiei pentru convorbiri neoficiale cu episcopii din diaspora Victorin Ursache, Teofil Ionescu si Viorel Trifa, in vederea „unificarii” Bisericii Ortodoxe Romane din SUA-Canada, dar ulterior, in fata anticomunismului ferm al episcopului Trifa, il declara dusman al tarii, scriind ambasadei un „memoriu de protest”, atunci cand Trifa a fost contactat de mitropolitul Iustin Moisescu (viitor patriarh)?
De ce se simtea obligat B.A. sa raporteze ambasadei pozitia fata de autoritati a unor preoti din diaspora, cum ar fi preotul Iuga din Hamilton?
Ce motive avea ambasadorul Bogdan sa-l caracterizeze in scris pe B.A. ca „energic, capabil, devotat prefacerilor revolutionare din tara”, figurand in planul de masuri al ambasadei ca raspunzator de „actiunile de contracarare a propagandei anticomuniste in randul bisericilor din diaspora”?
Raspunzand corect acestor intrebari, candidatul la mitropolia unei parti sfasiate din Ardeal ar putea reaprecia dimensiunea actului sau necugetat, desi validat de Sfantul Sinod, iar noi ceilalti am intelege cum se cuvine cuvintele lui Andre Malraux: „Este oare rational sa judeci rational irationalul?”.
