Orice s-ar spune, faptul ca Fondul Monetar International a fost chemat sa intervina pentru salvarea finantelor mai multor state membre ale Uniunii Europene reprezinta un serios esec si pune in evidenta o slabiciune structurala a constructiei europene. Cu atat mai mult cu cat criza financiara are si repercusiuni politice care pot sa erodeze stabilitatea la nivelul continentului: patru guverne din statele membre UE au fost obligate sa demisioneze (Lituania, Letonia, Ungaria si Republica Ceha), iar tensiunile sociale crescande tind sa scoata oamenii in strada din Grecia pana in tarile baltice. Desi are ambitia de a fi un sistem economic integrat, bazat pe solidaritate, toleranta si deschidere, Uniunea Europeana nu a reusit sa gaseasca si sa puna in aplicare solutii de combatere a crizei aplicabile la nivelul intregii comunitati.
Desigur, nu poate fi negat faptul ca UE s-a descurcat surprinzator de bine in unele privinte. Banca Centrala Europeana a intervenit prompt pentru a preveni blocarea pietei monetare in 2008, iar guvernele nationale au luat masuri de sprijinire a institutiilor financiare aflate in dificultate cand a fost cazul, reusind chiar sa colaboreze dincolo de frontierele nationale in unele situatii. Moneda comuna euro a trecut bine testul crizei financiare, oferind protectie eficienta chiar si tarilor cu dezechilibre importante din zona euro. In mod cert, euro a prevenit agravarea crizei prin devalorizari competitive ale monedei nationale – practica larg raspandita in crize precedente.
Dar raspunsul Uniunii Europene la criza a fost ezitant, partial si fragmentat, in locul unei strategii comune fiind preferate strategii nationale. Dupa estimarile economistului francez Nicolas Baverez, masurile de stimulare a economiei luate de tarile europene nu depasesc 1,5 la suta din PIB, in vreme ce guvernul american, de exemplu, a pus in aplicare planuri de relansare de 12 la suta din PIB. Mai grav este faptul ca multe dintre masurile luate la nivel national au o tenta protectionista care submineaza regulile liberei concurente pe piata unica.
Principiul solidaritatii a fost uitat si cand a fost vorba de a gasi solutii pentru sprijinirea noilor membri din estul continentului, desi efortul financiar ar fi fost perfect suportabil avand in vedere ca, insumat, produsul intern brut realizat de aceste tari este mai mic decat cel al zonei Benelux. Este adevarat insa ca structurile bugetare actuale la nivelul UE lasa o mica marja de manevra pentru masuri exceptionale, cum sunt cele de combatere a crizei, iar puterea de decizie a Comisiei, si cu atat mai mult a Parlamentului European, este limitata.
Toate acestea sunt legate si de faptul ca de zece ani Uniunea Europeana nu a reusit sa progreseze semnificativ in planul constructiei institutionale. Ambitia de a avea o Constitutie Europeana a fost inlocuita cu solutia mai modesta a Tratatului de la Lisabona, care s-a impotmolit si el in urma votului negativ al irlandezilor. Entuziasmul pentru integrarea europeana a scazut semnificativ printre cetatenii "vechii Europe", care se tem ca prosperitatea si traiul tihnit le sunt puse in primejdie de rudele mai sarace din est – ignorand beneficiile pe care le au ei insisi din extindere. Liderii politici in cautare de voturi sunt astfel incurajati sa adopte atitudini populiste pentru a fi perceputi drept aparatori intransigenti ai fiecarui loc de munca si ai fiecarui euro din bugetul national.
Interesul national pe termen scurt devine prioritar fata de interesul european pe termen lung pentru ca, in absenta unei mize politice de substanta la nivelul Uniunii (trebuie sa recunoastem ca Parlamentul European nu ofera o astfel de miza), constructia europeana nu poate progresa decat promovata de cel putin una dintre principalele puteri – Germania, Franta sau Marea Britanie. Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, a avut o incercare de a prelua rolul de "locomotiva" a proiectului european, dar nu a putut nici el evita accentele protectioniste atunci cand a fost vorba de combaterea crizei economice. Germania a jucat un rol esential in constructia europeana, dar de cativa ani pare absorbita de problemele interne, in vreme ce Marea Britanie nu se poate hotari asupra relatiei pe care doreste sa o pastreze cu Uniunea Europeana.
Indecizia nu poate fi o rezolvare pe termen lung; statele membre ale Uniunii Europene sunt deja mult prea dependente unele de altele pentru a spera ca vor gasi individual solutii la criza. Urmatorii cativa ani vor fi decisivi pentru constructia europeana. Fie vor fi gasite si puse in aplicare solutii pentru continuarea procesului de integrare – solutii care sa fie acceptate de statele membre si sustinute de cetatenii acesto-ra –, fie problemele se vor acumula pana la eventuala blocare a mecanismelor de decizie si de functionare ale UE. Este sarcina oamenilor politici sa formuleze, sa prezinte si sa sustina aceste solutii, astfel incat cetatenii Europei sa decida in cunostinta de cauza calea de urmat.
