Pe 6 septembrie 1946, secretarul de stat al SUA James F. Byrnes a mers la Stuttgart pentru a livra istoricul său „Discurs al speranţei”. Mesajul lui Byrnes a marcat schimbarea de atitudine de după război a Americii vis-a-vis de Germania şi a oferit unei naţiuni căzute o şansă să-şi imagineze recuperarea, dezvoltarea şi întoarcerea la normalitate. Şapte decenii mai târziu, ţara mea, Grecia, este cea care are nevoie de o astfel de şansă.
Până la „Discursul speranţei” al lui Byrnes, Aliaţii erau hotărâţi să convertească „…Germania într-o ţară în principal agricolă şi pastorală în spirit”. Aceasta a fost intenţia expresă a Planului Morgenthau, conceput de secretarul Trezoreriei SUA Henry Morgenthau Jr. şi co-semnat de către Statele Unite şi Marea Britanie, în septembrie 1944.
Într-adevăr, când SUA, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie au semnat Acordul de la Potsdam, în august 1945, au căzut de acord cu “reducerea sau distrugerea întregii industrii grele civile cu potenţial pentru război” şi cu “restructurarea economiei germane spre agricultură şi industrie uşoară”. Până în 1946, aliaţii au redus producţia de oţel a Germaniei cu 75% în comparaţie cu nivelul său de dinainte de război. Producţia de maşini a scăzut cu circa 10% faţă de rezultatele prebelice. Până la finalul acelui deceniu, 706 uzine au fost distruse.
Discursul lui Byrnes a arătat poporului german o inversare a acelui parcurs punitiv de dezindustrializare. Desigur, Germania îşi datorează revenirea postbelică şi bogăţia poporului său şi hărniciei, inovaţiei şi devotamentului său faţă de o Europă unită şi democratică. Dar germanii nu ar fi putut pune în aplicare superba lor renaştere de după al doilea război mondial fără sprijinul reprezentat de către “Discursul speranţei”.
Anterior mesajului lui Byrnes, şi pentru o vreme după, aliaţii Americii nu erau dornici să redea speranţa germanilor înfrânţi. Dar, după ce administraţia preşedintelui Harry Truman a decis să reabiliteze Germania, lucrurile au mers doar înainte. Renaşterea ţării a început odată cu reducerea din 1953 a datoriei externe, sponsorizată de SUA și înlesnită de Planul Marshall, şi prin infuzia de muncă a emigranţilor din Italia, Iugoslavia şi Grecia.
Europa nu s-ar fi putut uni în pace şi democraţie fără acea schimbare majoră. Cineva a trebuit să lase deoparte obiecţiile de ordin moral şi să privească, fără pasiune, la o ţară blocată într-o serie de circumstanţe care nu ar fi făcut decât să creeze discordie şi fragmentare pe continent. SUA, ieşind din război ca singura ţară creditoare, a făcut tocmai acest lucru.
Astăzi, ţara mea este cea blocată în astfel de circumstanţe şi are nevoie de speranţă. Obiecţiile de ordin moral privind ajutarea Greciei abundă, negându-i poporului o şansă în a-şi obţine propria renaştere. Se cere o austeritate şi mai mare de la o economie care este deja în genunchi, din cauza importantei doze de austeritate pe care nici o altă ţară nu a trebuit să o suporte în timp de pace. Nu a existat nici o ofertă pentru reducerea datoriei, nici un plan pentru stimularea investiţiilor. Şi, cu siguranţă, nici un “Discurs al speranţei” pentru acest popor căzut.
Este semnul societăților antice, cum sunt Germania și Grecia, că necazurile contemporane reînvie temeri vechi și determină noi discordii. Aşa că trebuie să avem grijă. Adolescenţilor nu trebuie să li se spună niciodată că, din cauza unui “păcat al risipirii”, ei merită să fie educaţi acum în şcoli lipsite de lichidităţi şi traşi în jos de şomajul de masă, fie că scena este cea a Germaniei de la sfârşitul anilor 1940 sau Grecia de azi.
În timp ce scriu aceste rânduri, guvernul grec prezintă Uniunii Europene un set de propuneri pentru reforme profunde, managementul datoriei şi un plan de investiţii care ar trebui să repornească economia. Grecia este într-adevăr dispusă să intre într-o înţelegere cu Europa care va elimina deformările care au făcut-o să fie prima piesă de domino care a căzut în 2010.
Dar, pentru ca Grecia să implementeze aceste reforme cu succes, cetăţenii săi au nevoie de un ingredient care acum lipseşte: speranţa. Un “Discurs al speranţei” pentru Grecia ar face toată diferenţa, nu doar pentru noi, ci şi pentru creditorii noştri, pentru că renaşterea noastră ar elimina riscul de default.
Ce ar trebui să conţină o astfel de declaraţie? Tocmai cum mesajul lui Byrnes a oferit puţine detalii, dar a avut un simbolism puternic, un “discurs al speranţei” pentru Grecia nu trebuie să fie tehnic. Ar trebui pur şi simplu să marcheze o schimbare radicală, o ruptură faţă de ultimii cinci ani în care s-au adăugat noi împrumuturi datoriei deja nesustenabile, o reţinere cu privire la alte doze de austeritate punitivă.
Cine ar trebui să ni-l ofere? După mine, vorbitorul ar trebui să fie cancelarul german Angela Merkel, adresându-se publicului în Atena sau Salonic, ori în oricare alt oraş grecesc, la alegerea sa. Ea ar trebui să folosească ocazia de a sugera o nouă abordare cu privire la integrarea europeană, una care să înceapă în ţara care a suferit cel mai mult, o victimă atât a designului monetar greşit al eurozonei, cât şi al erorilor propriei societăţi.
Speranţa a fost o forţă a binelui în Europa postbelică şi poate fi o forţă pentru transformări pozitive acum. Un discurs al liderului german într-un oraş grecesc ar putea însemna foarte mult în această direcţie.
*****************
Yanis Varoufakis este fostul ministru de Finanţe al Greciei.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
